România a cunoscut, programatic, două tranziţii contradictorii: una spre capitalism, una spre feudalism. Instrumentul tranziţiei economice a fost acelaşi în ambele cazuri: „privatizarea“, adică transferul necesar al proprietăţii de la stat la privat, deci la foştii şi mai ales viitorii proprietari. Aşa s-au pus bazele atît ale economiei, cît şi ale politicii româneşti postcomuniste: prin „vămuirea“ sau deturnarea transferurilor de proprietate de către reprezentanţi ai statului. Pe de altă parte, privatizarea a împărţit România în două spaţii şi epoci distincte: privatizarea capitalistă în marile oraşe, bazată pe strategia atragerii de capital străin, şi privatizarea din spaţiul rural, demagogic reparatorie, care a dus la revenirea la gospodăria de subzistenţă şi a inaugurat a treia iobăgie, sub controlul unei clase emergente de latifundiari. Nemaifiind totuşi legaţi de glie, noii iobagi au plecat să-şi caute norocul în străinătate. Au rămas baronii locali şi masele lor de manevră.  

Ştim toate acestea. Ce s-a întîmplat însă cu tranziţia capitalistă? Aceasta a urmat „foaia de parcurs“ a integrării europene, dar şi căile ocolite ale vămuirii neaoşe. Cu timpul, aceasta s-a stabilizat, investiţiile au avut loc şi afacerile au început să meargă. Corporaţiile s-au instalat şi, în mare, îşi văd de treabă, lucrînd însă cu „marfa clientului“, adică o populaţie disponibilă, atît de voie, cît şi de nevoie, să intre în capitalism. Privind din perspectiva acesteia, lucrurile au ajuns să arate cam aşa: România se află pe ultima poziţie din UE în clasamentul statelor cu condiţii decente la locul de muncă; 76% dintre salariaţi acceptă un loc de muncă sub pregătirea lor; 56% acceptă şi un salariu sub aşteptări; 40% sînt nemulţumiţi de salariul actual; pentru 29% dintre angajaţi (inclusiv liber profesionişti), munca nu este normată în vreun fel (sursa: IRES, 2012); românii muncesc, în medie, 2095 de ore pe an, adică puţin peste 40 de ore pe săptămînă, faţă de media de 33,4 în UE27 (sursa: Coe-Rexecode); 26% lucrează peste 10 ore pe zi (sursa: IRES, 2012); 35% dintre români lucrează în zilele de sîmbătă şi 28% lucrează şi în cele de duminică (sursa: Eurofound); 66% lucrează ore suplimentare, dintre care 47%, des şi foarte des; 49% dintre angajaţii cu studii superioare lucrează şi acasă, în interes de serviciu (sursa: IRES, 2012). Cu toate acestea, 78% din populaţia ocupată se declară mulţumită de volumul de muncă şi 84% nu îşi caută alt loc de muncă (sursa: IRES, 2012). De ce? Lozinca angajatorului e simplă: nu-ţi convine, am o sută de amatori care aşteaptă la uşă. Ceea ce este şi adevărat... Dereglementarea şi delocalizarea permit acest gen de utilizare a pieţelor de muncă din lumea întreagă. Welcome to real life!

Zoom-in. Cum stau lucrurile cu cei „aleşi“, fericiţii care au pătruns în lumea „corporaţiilor“ (în sensul cel mai generic al termenului)?

De la „lucrători“ la managerii-funcţionari, adică tot ce este sub top management, aceştia constituie un soi de neo-proletariat, aflat într-o situaţie paradoxală: de jure, sînt clasa de mijloc, de facto, sînt într-o situaţie mai împovărătoare şi mai precară decît muncitorii propriu-zişi; în context, sînt masele office ale neo-taylorismului postindustrial (el însuşi un paradox). Au IQ-ul peste medie, muncesc cel mai mult şi sînt cei mai stresaţi din România – măcar pentru faptul că li se aminteşte în fiecare zi că nu sînt indispensabili – şi, din nou paradoxal, li se cere performanţă cu condiţia să nu aibă iniţiative. „In template we trust!“ a devenit norma corporaţiilor, mai ales după criză: o corporaţie credibilă lucrează după algoritmi acreditaţi (undeva sus...), cuprinşi într-o arhivă de templates, de formule magice de la care nimeni nu are voie să se abată. Gîndirea out-of-the-template este erezie şi duce la concediere. Mi se va spune că este exclus, că este contraproductiv, că afacerile implică, prin definiţie, iniţiativă. Da şi nu. Căci aceste reţete sînt market-oriented, încorporînd ceea ce se cere pe piaţă – sau se crede că se cere. Criteriul este cel din media: nu creativitatea, ci rating-ul. Drept care şi corporaţiile s-au tabloidizat şi promovează biztainment-ul: comunicare casual şi ceva fun! Corporaţiile ştiu şi ele (acolo sus...) că publicul a început să ceară şi altceva, dar, ca şi în televiziunile noastre, nimeni nu vrea să rişte să facă el primul pas şi să schimbe template-ul.  

Dintre aceşti „proletari“ se recrutează însă şi ierarhia superioară a managementului, care de multe ori este şi mai conservatoare. Apare aici, adesea, complexul caporalului: ajunsă pe un post de conducere, persoana va începe să-şi scoată pîrleala pentru anii de şmotru, punîndu-şi subalternii să frece template-ul. Şi, pentru a-şi linişti conştiinţa, va ajunge să creadă în Template şi să se transforme în preot al acestuia...

O teză de doctorat a lui Romulus Oprică aduce şi cîteva detalii interesante din această lume. Astfel, de pildă, rezultă că, în propriii ochi, principalul factor de succes în carieră este, pe de o parte, ambiţia, invocată de două ori mai frecvent de către femei, care, în schimb, vorbesc comparativ mult mai puţin decît bărbaţii despre încrederea în sine (ca fost psiholog, combinaţia ambiţie fără încredere în sine nu mă duce cu gîndul decît la o tensiune psihică alarmant mai mare în rîndul femeilor). Dincolo de o meserie anume, „corporatist“ este, deci, o „ambiţie“, o dezirabilitate socială. Partea proastă este că, după ce reuşesc să-şi îndeplinească pohta ce-au pohtit-o, ajung, cel mai adesea, să se întrebe şi la ce le-a folosit. Şi atunci încearcă să facă pasul lateral care se cheamă hipstereală. Dar ceea ce numim uşor ironic hipster nu este decît un neo-proletar nevrotic.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.