La început a fost „înnotul“. Aşa scrisese în CV dna Corina Dumitrescu, rector de universitate privată şi candidată la funcţia de ministru al Educaţiei. Presa s-a „agăţat“ de acest dublu n şi a mers pe fir, descoperind şi alte greşeli. Inclusiv un aşa-zis curs urmat la Universitatea „Standford“ care a rămas încurcat: nu era Stanford, era Hoover, şi nu era cu diplomă, era pentru „tinerele talente“ din Europa de Est. Doamna ex-tînăr talent iubitoare de „înnot“ (devenită între timp ex-propunere pentru postul de ministru) a dat nişte explicaţii aiuritoare în legătură cu greşelile. Şi, bineînţeles, a invocat nişte „grupuri de interese“ care s-ar opune carierei sale ministeriale, căci aşa păţeşte orice mediocritate ajunsă pe pragul vreunui post important: se trezeşte cu un self esteem supradimensionat şi capătă senzaţia că împotriva sa se croiesc scenarii de către nişte nenea răi cu interese vinovate.

Dar să ne întoarcem la problema ortografiei. La acest capitol, d-na ex-potenţial ministru a dat vina pe „tehnoredactor“: cică dumneaei îşi scrie singură textele, dar tehnoredactorul nu le-a verificat înainte de a le da drumul în lume. Nu ştie ce e un tehnoredactor. Nici din DEX (care a devenit un fel de Biblie pentru toţi semidocţii publici şi privaţi, degrabă vărsători de trimiteri la DEX de cîte ori întîlnesc un cuvînt pe care nu îl înţeleg), nici din nomenclatorul meseriilor, nici dacă-i întrebi pe meseriaşii din breaslă nu rezultă că tehnoredactorul ar trebui să se ocupe de corectarea greşelilor de ortografie. Şi – act ratat! – d-na Dumitrescu s-a dat de gol spunînd că îşi scrie singură textele: înseamnă că aşa scrie dumneaei, cu greşeli, şi e nevoie de cineva care să i le corecteze. Din punctul meu de vedere, era un motiv suficient pentru a nu deveni ministru al Educaţiei. Bine că n-a devenit. Dar din scurtul său episod de persoană ministeriabilă rezultă o atitudine ceva mai generală, răspîndită adînc în existenţa scrisă a greu încercatului nostru popor: minimalizarea ortografiei. Probabil că sînt deformat de meseria mea de bază (aceea de profesor de română) şi de faptul că n-am fost în stare să fac o facultate mai acătării (precum dreptul, biznisul, menegimentul, ştiinţele politice şi alte asemenea minunate discipline de pe urma cărora poţi, la o adică, să ajungi ministru), ci am studiat o chestie la care tot românu’ se pricepe: limba română. Probabil că nu sînt în stare să văd lucrurile majore, să am o privire „de ansamblu“ asupra adevăratelor probleme ale ţării, ale Europei, ale crizei şi eţetera, dar mie mi se pare că ortografia e ceva important. Şi are legătură cu libertatea şi democraţia. Să scrii corect este prima condiţie a respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Cînd învăţăm regulile de ortografie, în clasele primare, facem de fapt un prim exerciţiu de „acomodare“ la o existenţă bazată pe reguli – exact aşa cum se cere şi se cuvine într-o societate democratică. Şi (ar trebui să) facem primul exerciţiu de asumare a regulilor: nu se scrie „cu doi i“ pentru că „aşa trebuie“, ci pentru că altminteri nu se înţelege sau se înţelege altceva; e interzis să pui virgulă între subiect şi predicat nu pentru că „asta e regula“, ci pentru că dacă separi prin virgulă subiectul de predicat faci o eroare de logică. Dar foarte mulţi rămîn cu impresia că scrisul corect e doar o cerinţă a pisălogilor de profesori, un „aşa trebuie“ şi atît. Aşa că, într-o lume în care sîntem îmbătaţi zi de zi cu tot felul de teorii savante despre comunicare, în care politicienii nu fac un pas şi nu scot o vorbă fără „consilierul de imagine“, în care nu mai poţi să vinzi nici măcar seminţe de floarea-soarelui fără o „campanie de comunicare“, au rămas de căruţă tocmai elementele de bază ale oricărei comunicări scrise, pe care le învăţăm în şcoala primară: ortografia şi punctuaţia. Un exemplu: scrisul „fără diacritice“. Nu, nu daţi vina pe computer că „n-are fonturi româneşti“, căci în zilele noastre se găsesc toate fonturile posibile (spre deosebire de anii ’90 ai secolului trecut, cînd trebuia să-ţi faci rost de un progrămel special dacă ţineai neapărat să scrii „cu căciuliţe“). Nu zic, în vreun e-mail privat mai treacă-meargă: scrii mai repede fără ă, ş, ţ. Dar în public e altceva. Site-uri serioase continuă să folosească o scriere fără aceste litere caracteristice limbii române. Ironia sorţii face ca tocmai un astfel de site – hotnews.ro – să fi denunţat greşelile de ortografie din CV-ul d-nei Dumitrescu. De ce să mă mai mir atunci – cum am făcut-o acum vreo două săptămîni într-o notiţă la „Cu ochii-n 3,14“ – că, pe Facebook, un „căuzaş“ mă invita să contribui la „salvarea neamului romanesc“ militînd pentru nobila cauză „sa scriem corect romaneste“? E niţeluş ridicol: e plin Internetul de idei măreţe şi cauze majore, se cere salvarea neamului şi a planetei, se moare de grija resurselor subsolului sau de amorul resurselor umane, dar nu se pun „căciuliţele“ pe a şi pe i.
Sînt pregătit să suport orice comentariu (sugestii: „lasă-ne, domnule, cu fleacurile, avem treburi mai importante“; sau: „regimul Băsescu a furat banii pensionarilor şi ţie îţi arde de ortografie?“).

Sînt pregătit să fiu luat drept cîrcotaş. Dar nu renunţ la ideea mea: scrisul corect nu e un fleac, nu e ceva facultativ. Iar cînd e vorba de persoane publice ori de oameni care vor să ne conducă, sînt convins că nu poate fi un bun ministru (mai ales la Educaţie!) cineva care dă drumul în lume unui text propriu scris cu greşeli. Episodul d-nei Dumitrescu e un argument în acest sens: a pierdut postul de ministru din cauza greşelilor de ortografie, căci de la „vînarea“ lor a pornit totul. Pentru că, aşa cum spuneam, la început a fost „înnotul“...