„În cei doar cinci ani care s-au scurs între Occupy Wall Street şi «Occupy Crimea» a lui Vladimir Putin, am fost martorii unei explozii de proteste peste tot în lume – primăvara arabă, iarna rusească, vara turcească şi destrămarea Ucrainei au fost, toate, parte a timpului protestelor. Fiecare dintre aceste demonstraţii – şi multe altele mai puţin grandioase – a fost mînioasă în felul său, dar protestele sînt, de asemenea, şi un fenomen global.“ Cu un picior în Est, unul în Vest şi ochii roată, Ivan Krastev este unul dintre cei mai lucizi analişti politici pe care îi cunosc. Iar analiza recentă pe care a făcut-o politicilor globale ale protestului mi se pare una dintre cele mai comprehensive. Cred că ea spune multe lucruri şi despre noi, în partitura asta globală din care ne încăpăţînăm să considerăm că nu facem parte.

Ce au deci în comun toate aceste proteste din ultima vreme, dincolo de evidentele lor particularităţi locale şi conjuncturale?

Un prim element, structural, deja evident pentru toată lumea, este faptul că „acest nou val de politici revoluţionare este o revoluţie fără o ideologie sau un proiect“. Dacă unii mai compară acest timp al protestelor cu climatul revoluţionar al anilor 1848, „protestele actuale sînt, de fapt, negarea agendei politice de la 1848“, marcînd „deziluzia cetăţeanului-votant“: democraţia a fost dislocată.

Bine, dar ce îi mînă atunci în luptă pe aceşti manifestanţi?

Se pare că motivaţia generică trebuie căutată în criza globală nu a unei autorităţi sau a alteia, ci a însuşi regimului de autoritate. După cum remarca şi Paul Mason, „oricine aduce a politician de carieră, oricine încearcă să recurgă la retorică sau îmbrăţişează o ideologie, este întîmpinat cu un dezgust visceral.“ „Poate pentru prima dată după 1848, revolta nu este împotriva unui guvern, ci împotriva faptului guvernării“ – constată, la rîndul său, Krastev. „Protestatarii combină o autentică nevoie de comunitate cu un neînduplecat individualism. Ei îşi descriu propriul activism politic în termeni aproape religioşi, subliniind modul în care experienţa străzii a inspirat o revoluţie a sufletului şi o schimbare de regim a minţii.“ Politică, această conversiune la Occupy are adesea valoarea unei iluminări mistice.

Privite din afară, multe dintre aceste manifestaţii, colorate şi pestriţe, reunind cele mai diferite categorii sociale, seamănă a carnaval (care însă, citit în cheia lui Bahtin, este şi el o formă profundă de primenire socială); pentru participanţi, ele au şi valenţele unei psihoterapii de grup, pe care doar expresia englezească o poate rezuma corect: acting out the anger.

Dincolo de ideologie şi psihologie, manifestările recente sînt însă şi expresia dramatică a unei nelinişti ontologice, acea formă eterată, dar fundamentală, de ontologie care se aşază în limbaj, în Cuvînt. În stilul său mesianic, Nietzsche clama de mult că nu ne-am eliberat de Dumnezeu, dacă mai credem încă în Gramatică. Discursul, monopolizat de Putere, nu mai reprezintă, sîntem în plină criză a reprezentării, în ambele sensuri posibile ale cuvîntului: Occupy este astfel un dadaism social mînios şi disperat. În acest sens, îmi exprimam părerea aici, mai demult şi referitor la micuţele, dar semnificativele noastre revolte locale, că acestea sînt în căutarea unui nou limbaj, şi astfel purtătoare potenţiale de creativitate.

Această potenţă latentă extra-ordinară este însoţită însă de o impotenţă virtuală ordinară şi cotidiană: haterii. În cheie minoră, ţinta lor o constituie tot Cuvîntul, dar în întrupările sale individuale accidentale şi accesibile (accesabile): oricine aduce a intelectual de carieră, oricine încearcă să recurgă la retorică, deci să se erijeze în „stăpîn al cuvîntului“, este întîmpinat cu un dezgust visceral. Elita – o elită care, ce-i drept, a deziluzionat de prea multe ori şi a dispreţuit „masele“ de cîte ori a avut ocazia – a devenit bun de larg consum al dispreţului popular. În alt registru, apropiat mai mult de mitocănie decît de ideologie, este vorba despre aceeaşi criză a autorităţii şi reprezentării, iar ceea ce se contestă nu este un intelectual sau altul, ci însuşi regimul de autoritate al „elitei“.

„Maestrul“ Cristoiu a avut recent o formulare memorabilă: spre deosebire de politicieni, jurnaliştii se urăsc sincer. Mutatis mutandis, se poate spune că, spre deosebire de manifestanţi, haterii de pe Internet urăsc şi ei sincer. Ca şi jurnaliştii, lipsiţi de putere reală, aceştia urăsc real, pentru a-şi da iluzia puterii. Practică şi ei un soi de „occupy“, dar un occupy sub acoperire, ca să spun aşa: sub acoperirea anonimatului internaut. Like-urile şi dislike-urile lor nu vor corespunde niciodată cu angajarea reală în manifestaţii de stradă...

La mijloc între stradă şi calculator se află discursul politic. Alegerile actuale au atins însă gradul zero al discursului, nimeni nu a simţit nici măcar nevoia de a transmite vreun mesaj, toţi recurgînd doar la caii putere ai maşinilor electorale, pentru a arăta lumii că sînt Puterea. Criza reprezentării este totală: discursul politic nu spune nimic, iar politicienii nu reprezintă pe nimeni, în afară de ei înşişi şi de propria lor putere. O putere devenită autistă şi ecolalică. Cum şi faţă de ce anume să-ţi manifeşti atunci dispreţul sau adeziunea?

Alegerile actuale se confruntă astfel cu o alternativă dramatică: viaţa sau greaţa. Îmi pare rău, dar oricum ar fi, va birui greaţa...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.