Pe 4 decembrie s-au împlinit douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Constantin Noica. Nimeni nu pare să-şi fi adus aminte de el cu prilejul acesta. Nici presa, nici scriitorimea, nici editurile care l-au publicat şi, ceea ce e încă şi mai trist, nici noi, cei care am avut privilegiul să-i fim aproape. Sînt sigur că ne-ar fi iertat. Nu-i plăceau festivităţile omagiale. „Să nu mă sărbătoriţi!“ – spusese, pare-se, unui grup de prieteni, la o întîlnire colocvială. În definitiv, e preferabil să fii prezent, zi de zi, discret, dar neabătut, în memoria oamenilor, decît să ai parte, la răstimpuri, de o cădelniţare birocratică, de un strict protocol calendaristic, de „pietatea“ administrativă a gazetelor sau a manualelor.

În lumea românească de azi, uitarea lui Noica e aproape „normală“. Prezenţa lui face parte dintr-o altă realitate, dintr-o altă ierarhie de valori, dintr-un alt fel de a fi. Uitat a început să fie, de altfel, destul de curînd după moarte. A devenit, mai repede decît ar fi fost cazul, o etichetă incertă, dacă nu direct un stigmat. Înainte de a fi fost citit, cercetat, asumat intelectual, a ajuns o figură „controversată“. I s-au radiografiat, cu o hărnicie nemiloasă, păcatele (reale) din tinereţe, s-a vorbit despre el ca despre un „guru al ceauşismului“, a fost taxat drept „naţionalist“, „reacţionar“, „neaoşist“ sau „protocronist“, a fost făcut vinovat de absenţa disidenţei în România comunistă şi de toate relele ilustrate, fireşte, de antipaticii săi discipoli, racordaţi, prin mijlocirea sa, la toate derapajele unui „interbelic“ demonizat. Păltinişul a devenit „bastionul“ reprobabil al elitismului, al monopolului cultural, al „răului“ public, supravieţuind prin manipulare şi abuz de putere. A fi „păltinişean“ a urcat brusc spre vîrful pejoraţiei culturale şi ideologice. Orice tip de vecinătate – declarată sau doar bănuită – cu Noica a sfîrşit prin a fi culpabilă. Nimeni nu ştie, sau nu pare interesat să afle, care sînt isprăvile propriu-zis profesionale ale filozofului: textele lui despre Platon, Descartes, Leibniz, Kant şi Hegel, despre comentatorii aristotelici şi Goethe, despre Eminescu şi despre „demnitatea Europei“. Nimeni nu răsfoieşte tratatul lui de ontologie, sau cartea despre „logica lui Hermes“. Iar cei interesaţi de petele negre (şi nonşalant înnegrite) ale biografiei nicasiene trec foarte uşor cu vederea cei nouă ani de domiciliu forţat şi cei şase ani de puşcărie la care l-au condamnat autorităţile staliniste.

Sînt perfect conştient că nu e sănătos să practici idolatria. Ştiu, pe de altă parte, că n-o să le pot transmite niciodată acelora care n-au trăit, fie şi episodic, în preajma lui Constantin Noica, cum arăta, de fapt, dinamica gîndirii şi a rostirii lui şi, cu atît mai puţin, care era croiala lui omenească. Aş cădea, probabil, în ridicol, vorbind despre dimensiunea lui protector paternă, despre felul în care făcea să coexiste, în comportamentul lui, rigoarea fermă a unui profesor, eleganţa îndelung exersată a unui gentleman, candoarea uşor defazată a unui bunic şi buna dispoziţie tinerească a unui prieten. Nu poţi transforma o experienţă strict personală în „portret de aparat“ acceptat, ca atare, de toată lumea. Dar nici nu e rezonabil sau igienic să combaţi idolatria prin demolare facilă sau prin ignoranţă trendy. Să pui în insectar oameni vii, să pui explozibil sub orice construcţie. Nu cer nimănui să-i fie dor de Noica. Asta nu se poate cere decît celor care l-au cunoscut. Dar ar fi binevenită o evaluare cinstită şi respectuoasă, străină de ură şi de tabuuri stereotipe, alimentate de o programatică rea-credinţă.

Nu numai lipsa de informare, răţoiala incultă, coreografia oportunistă conlucrează însă pentru uitarea lui Constantin Noica. În joc intră şi o anumită calitate a lumii de-acum, incompatibilă – cum sugeram la început – cu lumea întruchipată de el. Aşa se face că ar fi aproape indecent să pomeneşti numele unui om întreg şi să-i cinsteşti memoria pe o scenă dominată de prim-miniştri fără onoare, de parlamentari specializaţi în tîlhărie, de impostori deveniţi instituţii, de „deştepţi“ fără simţul realităţii şi de băieţi pragmatici cocoţaţi, golăneşte, pe şubrede butaforii electorale. Trăim în lumea lui Verginel Gireadă. Noica nu face parte din această galaxie. În aceste condiţii, uitarea lui e de rigoare. E un fel de a-l proteja.