1992, toamna 
 
„Dezamăgiţii“ de după 1989: „Altceva am sperat. Au murit oameni degeaba. Una peste alta, era mai bine înainte“. Eu, unul, am trăit episodul „decembrie 1989“ ca pe un miracol şi, oricîte rele văd în jur, sentimentul miracolului rămîne întreg. Se pare însă că orice miracol care explodează în istorie sfîrşeşte prin a fi măcinat de istorie. Relativizat, degradat, murdărit. (Ca şi miracolul Întrupării…). Abia cînd spui: „Jerfa celor «răstigniţi» la Revoluţie a fost inutilă“, cufunzi jertfa lor în neant. Asta nu înseamnă că nu percep aiureala din jur. Da, scena şi avanscena au fost ocupate de oameni de mîna a treia, neisprăviţi fără biografie, fără evoluţie, oameni care reuşesc prin defectele lor, nu prin calităţi, oameni care se disting prin nesimţire, grosolănie, tupeu, furt, oportunism, linguşeală etc.). Da, democraţia noastră e încă fisurată de retorică vidă, de scurtcircuitări pernicioase, de incoerenţă şi ineficienţă legislativă, de arbitrar, de inerţii balcanice şi ipocrizii lucrative. Sîntem „democraţi“ „în general“, nu în detaliul vieţii publice, respectarea regulilor e accidentală, libertăţile sînt insuficient garantate. Dar de trei ani trăim într-o noutate care încă spală urîciunea. Pînă una-alta… 
 
Miercuri, 29 ianuarie 1969 
 
Omenirea se mîndreşte (şi se legitimează) cu o suită impozantă de „mari“ morţi: supravieţuim prin juxtapunerea unor monumente funerare, aşa cum Egiptul vechi se regăsea pe sine într-un „ţarc“ de piramide. Părem a crede că, adăugînd neant la neant, vom obţine, în cele din urmă, eternitatea, sau măcar o pastişă a ei. Dar cu cît piramida e mai înaltă, cu atît statuia vie din vîrful ei se vede mai mică, ca o rămăşiţă ţinută în braţe de enorma fantomă a morţii. 
 
Marţi, 25 iulie 1972 
 
Psalmul 2: „Cel ce şade în ceruri rîde!“ şi „Bucuraţi-vă tremurînd!“. Sau: „Pentru ce caută popoarele lucruri deşarte?“
Rugăciune: Fereşte-mă, Doamne, de beţia păcatului, dar şi de beţia smereniei!
Temă: Matematica vieţii mele. Matematica vieţii fiecăruia. 
 
Miercuri, 26 iulie 1972 
 
Marca acestor vremi pare să fie aceasta: trebuie să dobîndim prin voinţă şi efort ceea ce, în mod normal, ar trebui să ne parvină prin har.
 
Programul de lucru al majorităţii oamenilor seamănă a exterminare spirituală.. E şi cazul meu. Mă identific cu ei, am problema lor. Mai exact, carenţa lor de problemă. Care e soluţia? „Rugăciunea permanentă“ – ar răspunde pelerinul rus. Să pomeneşti neîncetat Numele Domnului. Dar mai este asta, astăzi, în stridenţa lumii de azi, o soluţie? Azi nu mai poţi invoca neodihnit Logosul, căci Logosul e „sub obroc“, travestit ca un fur în împestriţarea lumii. Tot ce poţi face azi e să „conjuri“ Logosul, să-l provoci, mai mult decît să-l invoci. Îndrăznesc să cred că, astăzi, „rugăciunea permanentă“ trebuie să fie o întrebare, iar nu o afirmaţie. Nu „Iată-te, Doamne!“, ci „Unde eşti?“, sau „De ce m-ai părăsit?“. Numai astfel, repetînd mereu asemenea întrebări, căutînd fără încetare sensul lucrurilor care par să nu aibă sens, poţi spera să ai fie şi un simulacru de „viaţă spirituală“. 
 
(…) Cinci inşi stau laolaltă, în jurul unei mese. Se pierde o hîrtie pe care toţi pretind că tocmai au avut-o sub ochi. Sîntem în plin „mister“: nimeni nu s-a mişcat din loc şi totuşi hîrtia a dispărut. O caută cu toţii, asiduu, vreme de o jumătate de oră. E de negăsit. Coborîţi, dintr-odată, de la înalte demnităţi academice (toţi sînt „esteticieni“, profesori universitari) la un exerciţiu de cîinească adulmecare, toţi numesc episodul „o ciudată întîmplare“. Dar a numi „întîmplare“ această scenă comică, în care toţi cotrobăiesc pe sub mese, prin serviete, prin dosare, mi se pare a fi lovit de „nesimţire metafizică“. Nu e realitatea masivă (şi ridicolă) a acestei „întîmplări“ dovada necesităţii ei? Nu e stupoarea „actorilor“ însuşi sensul ei? Nu e oare limpede că tot „ce se întîmplă“, tot ce pare un „accident“ e – vorba lui Goethe – alegoria unui înţeles, surîsul unui simbol?