3 aprilie 2012, Bucureşti

„Răul“, în sensul lui „tare“ (le Mal, das Böse, the Evil), e cvasi-absent din religiozitatea vetero-testamentară (vezi David Taylor, Theological Thoughts about Evil, în David Parkin (ed.), „The Anthropology of Evil“, Blackwell, 1985, p. 27). Cuvîntul ebraic e „ra“, cu sensul: „fără valoare“, „inutil“ şi, prin extensie, „care nu e bun“ (adică e „bad“), „urît“, sau chiar „trist“. Encyclopedia Judaica nu are nici un articol pentru „Evil“! Explicaţia acestei absenţe este monoteismul riguros, care nu poate lăsa loc unui principiu opus lui Dumnezeu-Unul.

Pe de altă parte, conştiinţa existenţei unui rău activ, născător de vătămare şi frică, greu de explicat în termeni raţionali, nu era străină experienţei ebraice. Ea se rezolva însă în termenii unui animism oarecum folcloric (ca şi în spaţiul – încă şi mai riguros monoteist – al islamului, care admite prezenţa unor fiinţe spirituale – jinn, potenţial malefice).

7 aprilie 2012, Bucureşti

Sensul „slab“ al răului ar putea fi una dintre soluţiile „practice“ ale problemei. Adesea, răul se amplifică nu prin el însuşi, ci prin dramatizarea lui nevrotică. Îl proiectăm în absolut, îl transformăm în obsesie, îl luăm în serios ca pe o instanţă terorizantă, inconturnabilă. Dacă am reuşi să-l minimalizăm, să-l trecem în registrul ebraicului „ra“ (= fără valoare, inutil), am fi, poate, mai apăraţi şi mai puternici. Diavolului nu-i place să fie luat peste picior, diminuat, marginalizat. Reacţionează prost la dispreţ, ironie şi umor. Evident, există riscul ca un asemenea tratament să ducă la scăderea vigilenţei morale, la relativism existenţial, la înceţoşarea reperelor. Dar un risc nu mai puţin grav este şi permanentizarea sentimentului de a fi mereu hăituit, ameninţat, de a sta, cu fiecare gest, sub privirea necruţătoare a unui cenzor sumbru, de natură să te infantilizeze.

Răul nu trebuie monumentalizat, nu trebuie transformat într-un interlocutor de fiecare clipă. Singura prezenţă însoţitoare cu adevărat legitimă, singurul partener de destin trebuie să rămînă binele. Sentimentul vinovăţiei trebuie asumat, dar nu oblojit pînă la suprimarea speranţei. Culpa trebuie mărturisită, dar nu arborată ca stigmat. Răul lumii trebuie perceput cu luciditate, dar nu trebuie lăsat să se infiltreze în fibra, în chimia ei intimă, transformînd totul în penumbră.

Gîndul la rău este una din speciile răului, poate cea mai subtilă şi mai toxică.

Adaos, 13 septembrie 2012, Bucureşti

Recitesc nota de mai sus şi mă mir de alura ei tonică şi oarecum romanţioasă. Uşor de spus! Să nu te gîndeşti la rău, să nu ţii minte răul. Dar, din păcate, răul nu e un inconsistent fum toxic, pe care îl poţi evacua cu o simplă mişcare a mîinii şi cu o gură suplimentară de oxigen. Răul are corp, are „agenţi“ ubicui. El se hrăneşte, e drept, din atenţia pe care i-o acordăm, dar are rezerve proprii de relansare: e eficace, contaminant, bine instalat în lumescul lumii. E suficient să inventariem diversitatea barocă a ticăloşiei umane. Iată, de pildă, o listă a lui Petru Creţia, desemnînd atributele care circumscriu, în limba română, portretul ticălosului: om de nimic, secătură, hahaleră, farfará, trepăduş, ţuţăr, ţucălar, sforar, pişicher, javră, jigodie, găinar, pezevenghi, pungaş, potlogar, lepădătură, pramatie, lichea, nelegiuit, om „al dracului“ etc. S-ar putea adăuga: abject, canalie, scîrbavnic, mişel, nemernic, perfid, tîrîtură, lepră. Ce amplu material antropologic! Ca să nu mai vorbim de „vremuri ticăloase“, „veac de tină“ (Eminescu), „era ticăloşilor“ (Marin Preda). Cum să faci faţă unui asemenea torent de „nuanţe“? Cum să te prefaci că nu le vezi, că răul nu e decît „lipsa (placidă) a binelui“?