22 iunie 2015 
 
Biserica pare să aibă dificultăţi (şi, la limită, iritări) cînd trebuie să comunice cu intelectualii, iar intelectualii au, la rîndul lor, dificultăţi să se raporteze la Biserică. Vina acestei suspensii a dialogului e împărţită. Biserica şi-a făcut un titlu de suveranitate din a dispreţui insensibilitatea la transcendenţă a „cărturarilor“, „fasoanele“ lor culturale, „raţionalismul“, laicizarea, uitarea tradiţiei, suficienţa „scientistă“, iar intelectualii tratează Biserica şi credinţa în genere drept atavism defazat, obscurantism, superstiţie pură, sursă de ignoranţă şi conflict global. În doze rezonabile, şi unii, şi ceilalţi pot părea îndreptăţiţi şi pot să-şi ilustreze idiosincrasiile cu „exemple“ grăitoare. Şi totuşi… Nici Biserica nu poate fi evacuată din viaţa şi istoria lumii, din alcătuirea intimă a umanităţii, şi nici intelectualii nu sînt de lepădat ca nişte excrescenţe malefice ale „modernităţii“. Credinţa nu e doar pentru naturile fruste, iar cultura nu e, neapărat, atee. Isprăvi demne de nobleţea condiţiei umane se pot găsi de ambele părţi. 
 
E interesant cum încearcă unii intelectuali să se „integreze“, să recupereze, totuşi, distanţa dintre ei şi Biserică, devenită o gravă criză de comunicare. E vorba, deci, nu de apostazia „recentă“, de cei care taie, cu un ireductibil complex de superioritate, punţile. Ci de cei care fac efortul să se acomodeze, să-i îmblînzească pe preoţi, să intre în „jocul“ lor, dintr-o inocentă nevoie de a nu rămîne izolaţi de comunitatea căreia îi aparţin din tată-n fiu. Din păcate, rezultatele sînt, adesea, mai curînd rizibile… 
 
Las deoparte categoria acelora care, pentru a-şi asuma credinţa, încearcă să ocolească sofistic problema existenţei lui Dumnezeu. Religia – spun ei – e bună, dar strict pe latura ei morală. Ea a creat un cod de comportament validat de veacuri întregi de experienţă socială, iar a adera la acest cod, la sistemul de valori şi norme pe care el îl presupune, nu implică, în mod necesar, credinţa într-un Dumnezeu personal şi întregul eşafodaj ritual produs de această credinţă. 
 
Rizibile mi se par, însă, alte două forme de „compromis“: 1) intelectualul care, înţelegînd că preoţii vor „simplitate“, adoptă un anumit deghizament ţărănesc: se îmbracă după modele rurale, gesticulează „cuviincios“, alege cuvinte şi sentinţe neaoşe, imită evlavia „babei Rada“, se preface, sfios, că nu mai are nici o legătură cu lumea cărţilor (altele decît Sf. Scriptură), cu moravurile orăşeneşti, cu „veacul“; 2) intelectualul care „se popeşte“: devine militant (mai ortodox decît ortodocşii), judecă orice întîrziere dubitativă, binecuvîntează casele în care intră, umblă prin lume cu un aer smerit, lăsînd mereu să se vadă că e „altfel“, şi anume cu un picior în Rai.
 
Aşadar, pe de o parte afectarea atemporală a unui plugar idilic, pe de alta uzurparea unei postùri de iluminat, chemat să-şi salveze semenii încă needificaţi. Două forme destructurante de inautenticitate. De care, însă, şi inadecvările Bisericii, cu strategiile şi stîngăciile ei publice, sînt responsabile. 
 
29 iunie 2015 
 
Un oarecare Cristian Mircescu, director al Centrului Naţional de Evaluare şi Examinare (acea instituţie care propune, între altele, temele, uneori halucinante, de la bacalaureat), şi-a publicat un CV deprimant prin conformism steril, platitudine mentală şi suficienţă birocratică. Nenorocirea e, însă, că acest tip de CV a devenit un „model“ ubicuu. Un nou limbaj de lemn a cucerit piaţa ofertelor de serviciu, aşa încît ai impresia că ai de-a face cu o armată de roboţi indiscernabili, exhibînd, fără excepţie, o sumă de „calificări“ standard: „abilităţi de comunicare“, „atitudine pozitivă“, „aptitudine pentru lucrul în echipă“, „stil pro-activ“, „capacitate de conceptualizare“, „bun organizator“ etc. Posesorul unui astfel de portret nu poate fi un om ca toţi oamenii, deşi se recomandă ca un soi de reuşită exemplară a speciei. Mereu „pozitiv“, mereu cu „conceptele“ la îndemînă, pro-activ pînă la isterie, gata să „comunice“ despre orice cu oricine, organizator insomniac, şef înnăscut de echipă, pe scurt, ditamai fiara corporatistă, educaţională, motivaţională, inspiraţională, inovaţională. Ne putem lăsa liniştiţi copiii pe mîinile lui. Va face din ei nişte primate decerebrate şi vesele…