Aud, adesea, formule autoreferenţiale care mă pun pe gînduri: „Eu, ca intelectual…“, „Sînt, totuşi, un intelectual…“, „Noi, intelectualii…“ Prima mea reacţie este să spun că un intelectual adevărat nu se recomandă niciodată pe sine ca „intelectual“. Dar, în fond, ce înseamnă „un intelectual adevărat“? Pentru mulţi, a ajuns să fie un termen peiorativ: „intelectualii“ stau în „turnul lor de fildeş“, în loc să pună osul la treabă, sau, dimpotrivă, se bagă unde nu le fierbe oala şi încurcă lucrurile cu fasoanele lor „elitiste“. Intelectualii sînt uşor de cumpărat, umblă după titluri, averi şi privilegii, se dau mari, dispreţuiesc poporul, nu sînt patrioţi etc. Curios e că, în acelaşi timp, cei care înfierează intelectualitatea vor să fie, totuşi, recunoscuţi ca „intelectuali“ sau, în orice caz, cred despre ei că sînt intelectuali veritabili. 
 
Nu voi risca să dau, în cîteva rînduri, definiţii definitive. Cîteva clişee şi „etichete“ pripite merită însă o promptă evacuare. De pildă:
 
A. Intelectualul e cineva care, cum se spune acum, „citeşte cărţi“. E fals! Cunosc o sumedenie de cititori lacomi, care nu se aleg cu mai nimic din lecturile lor. Nu exagerez: foarte mulţi inşi citesc ca proştii. De plictiseală, din snobism, din plăcerea de a face pe deştepţii la cîte o masă, îngropînd meniul în citate (extrase, uneori, dintr-un carneţel de uz intim), dintr-o vidă hărnicie şcolară, din obligaţia profesională de a întreţine pura erudiţie, din curiozitate minoră (biografii de vedete sau tot soiul de „mistere“ ştiinţifice) sau pur şi simplu ca să adoarmă, ca să stea la soare sau ca să umple timpul dintre două destinaţii. Nu, cititul în sine nu te califică drept „intelectual“, după cum nici compunerea de scrisori nu te califică drept scriitor sau dezlegarea de cuvinte încrucişate – ca gînditor ori filolog. 
 
B. Intelectualul e cineva care ştie multe. La o adică – tot! Are idei, face o conversaţie vioaie şi competentă, se pronunţă autoritar pe orice temă. În realitate, din punctul meu de vedere, un adevărat intelectual are mai curînd întrebări decît certitudini. E un căutător, un pasionat al investigaţiei, al navigaţiei, al reflecţiei, al obsesiei de a înţelege. Nu o flaşnetă „metafizică“, un distribuitor de adevăruri absolute (care să dovedească „agerimea“ proprie, prestigiul eului propriu, supremaţia convingerilor personale). Toţi interlocutorii lui Socrate din dialogurile platoniciene încep prin „a şti“ sau măcar prin a crede că ştiu. Iar Socrate nu face altceva decît să le demonteze suficienţa. În final (mai ales în dialogurile „aporetice“, adică fără soluţii teoretice clare), toţi înţeleg că tot ce se poate şti e că nu ştii nimic. Aş spune că, tocmai atunci, cei din jurul maestrului devin „intelectuali“. 
 
C. Intelectualul – o spune şi numele, nu-i aşa? – e cel care lucrează cu intelectul. Pînă la un punct, aşa e. Pe de altă parte, nu există nici un om demn să-şi ilustreze specia care să nu lucreze şi cu intelectul. Nici meşteşugarul calificat nu lucrează orbeşte, nici tăietorul de lemne nu se comportă ca un simplu pachet de muşchi, dacă nu vrea să-şi taie degetele şi să-şi proiecteze butucii în moalele capului. E adevărat, există o problemă de dozaj: la unii prevalează manualitatea, la alţii mintea. Dar am cunoscut nenumăraţi practicanţi ai manualităţii capabili de subtilitate şi înţelepciune, după cum am cunoscut nenumăraţi „mintoşi“ perfect inepţi. Pentru a evita dihotomiile radicale, prefer să cuplez termenul „intelectual“ nu la „intelect“ pur şi simplu, ci la „intellego“, care semnalează discernămîntul, capacitatea de a înţelege, de a merge pe urma „înţelesului“, a sensului. „Intellego“ e juxtapunerea lui „inter“ (între) cu „lego“ (a citi). Intelectualul, îţi vine să spui, e cel care citeşte şi în spaţiul dintre cărţi, care ştie să facă asociaţii, analogii, corespondenţe. Ar fi de menţionat şi înrudirea dintre „legere“ şi „a culege“: intelectualul recoltează, depozitează şi valorifică. Dominanta vieţii lui e căutarea dezinteresată a adevărului, dublată de conştiinţa accesibilităţii lui dificile sau imposibile. 
 
D. Unii definesc „intelectualitatea“ ca fiind necesarmente „angajată“: implicată în viaţa cetăţii, critică, anti-establishment, în perpetuă răfuială cu Puterea. E un exces romantic (stîngist?). Nici Racine, nici Kant, nici Brâncuşi, nici Cézanne, nici Mozart, nici Enescu nu au fost „angajaţi“ altfel decît prin fapta lor creatoare. Abaterea politică de la vocaţia cărturărească e – după Julien Benda – o trădare. Dar nici absenteismul nu e o componentă obligatorie a intelectualului. Zola s-a angajat şi bine a făcut. La fel Koestler, Soljeniţîn, Adam Michnik şi mulţi alţii. Pe de altă parte, e plină istoria culturii de „angajări“ deviante, stingheritoare: intelectualii extremei drepte, ca şi aceia ai regimului comunist. Mai aproape de adevăr mi se pare ideea lui Malraux că definitoriu pentru un intelectual autentic este faptul că trăieşte conform cu ideile sale. Nu exhibă o ideologie a grijii pentru săracii lumii, instalat, autist, pe un morman de bani capitalişti (vezi „comunismul caviar“) şi nici nu face apologia euforică a capitalismului, transferînd asupra lui nimbul unui paradis atotmîntuitor. 
 
Cum vedem, e mai uşor să ne luăm distanţă faţă de ceea ce e falsa intelectualitate decît să punem degetul pe contururile ei precise. În asemenea cazuri, o concluzie rezonabilă este să abandonezi furor-ul definiţiei. Intelectualul nu e nici o meserie, nici un titlu de nobleţe, nici un conglomerat de cărţi (vezi Arcimboldo), nici un îngeraş roz, plutind pe deasupra lumii cu un surîs diafan pe buze. E un biet om căzut pe gînduri. Păscut de gînduri. Confiscat de întrebarea insolubilă cu privire la sensul lucrurilor.