– Bune dimineața! – ne zîmbi bulgăroaica cea dolofană în noaptea de Înviere.

Apoi continuă într-o engleză aproximativă: You, dobre! Feeling home! Și zîmbi din  nou.

Am crezut că face parte din personalul hotelului, dar nu, era de la masa alăturată, de bulgari familiști, care ne zîmbeau cu toții pe bulgărește. La un moment dat, disk jockey-ul a întrerupt seria de cîntece populare de-ale lor, ne-a zîmbit complice și a dat drumul la o manea cu dedicație, urmată de „Dragostea din tei“. Am zîmbit și noi, întrebîndu-ne cine oare cîntă maneaua aia. Mai tîrziu în noapte, o fetiță bucălată a venit, timidă, cu un șervețel de hîrtie pe care desenase un fel de inimă pupăcioasă. Timp de o oră am făcut apoi schimb de desene tandre, spre deliciul copilei. Și al nostru! Am ieșit apoi la o țigară cu mama fetiței. Lucra la HP și tocmai i se oferise un post de conducere la „centru“, în București. Făcîndu-și socotelile, constatase că „promovarea“ ar fi costat-o mult mai mult decît viața în Bulgaria, așa că refuzase politicos, dar ferm. După o jumătate de oră de povești, a reintrat în casă și s-a prins într-o suită de dansuri de-ale lor, ca și cum doar asta ar fi făcut de cînd s-a născut.

– Mde, „bulgăroi cu ceafa groasă“, cum am spune noi, românii – a zîmbit, dus pe gînduri, prietenul nostru.

Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat totdeauna la bulgari a fost acest soi de asumare firească a „bulgarității“. Formularea e cam nefericită, așa că mai bine o să descriu la ce mă refer.

Mai întîi, faptul care mă scoate din sărite de 25 de ani: eu, ca român, dacă vreau să beau o țuică, trebuie să mă duc la țară sau să am o rudă la țară. Iar dacă mă duc la țară și vreau să mănînc ceva, pot să găsesc niște mici și o ciorbă de burtă pe marginea șoselei, dar într-un restaurant, dacă „gordon bleu“ nu este, nimic nu este. La bulgari, în ultimul sătuc, ai de ales între cîteva tipuri de rachiuri și două-trei feluri de kavarma țărănească. Pe de altă parte, în ziua cînd am ajuns la Koprivşiţa, de pildă, în piața centrală a acestui sat-muzeu (păstrat și refăcut ca în perioada sa de glorie din secolul al XIX-lea) era sărbătoare națională, ceva legat de independența lor. Se dansa. Erau peste o sută de persoane, de toate vîrstele și categoriile sociale, prinse într-o horă care șerpuia prin piață, cu steagul național în față și cel local în coadă. Dansurile erau diferite, fiecare cu pașii săi specifici, destul de complicați, dar nimeni, absolut nimeni nu greșea sau improviza: toți știau și se bucurau de dansurile lor. Nu am putut să nu compar cu bucuria similară a noastră, dansînd pe „sîrba“ națională, la fel de standardizată ca și sarmaua tradițională, aceeași de la Cluj la Constanța, și care, acompaniată de ceva chiuituri, e suficientă ca să te facă să te simți român.

La fel și cu cîntecele populare. Îmi aduc aminte de cei cîțiva ani în care am organizat „terenuri mixte“, la care participau, pe lîngă studenții români, și studenți din alte țări, printre care și Bulgaria. Seara, la cîte un foc, se lăsa cu cîntat. Cînd venea rîndul nostru, al românilor, studenții mei (ca și mine…) știau un vers din Phoenix, începutul de la „Mă dusei să trec la Olt“, poate un vers dintr-o romanță sau alta, și cam atît. De fiecare dată, cînd venea rîndul bulgarilor, cîntau cu toții cîntece întregi timp de ore, pînă cînd se jenau că au monopolizat scena.

Da, știu că aceste comparații ale mele cu Bulgaria exasperează lumea bună – și nu numai… Dar nu despre modele sau ierarhii este vorba aici, ci pur și simplu despre lucruri care, întîmplător, pot fi comparate cu aceleași unități de măsură. Pe de altă parte, din acest exercițiu de imagini, România nu iese nici mai bine, nici mai rău decît este de fapt. La Koprivşiţa, de pildă, o pictură naivă pe lemn a lui Putin printre icoane bizantine, la fel de naive, spunea mai mult decît zece talk-show-uri de analiști politici. De asemenea, discuția de dimineață cu un alt bulgar din același hotel, cînd acesta îi invidia pe români pentru că l-au lichidat pe Ceaușescu și au îndrăznit să‑și trimită în pușcării o mulțime de demnitari, în timp ce Bulgaria este condusă de fostul bodyguard al lui Jivkov, a fost la fel de edificatoare. Nu, Bulgaria nu este nici un model de urmat, nici o referință de depășit. 

Și atunci, la ce bun astfel de comparații? Păi, foarte simplu: în oglinda bulgărească (dar și a altor „tinere națiuni“ din spațiul nostru geografic) putem să vedem mai bine ce ne-a reușit și ce nu ne-a reușit nouă, în condiții istorice și geopolitice comparabile, și să încercăm să tragem astfel niște învățăminte.

În acest sens, după cele cîteva zile la Koprivşiţa – și ani de cunoaștere a Bulgariei –, eu personal am rămas cu o întrebare recurentă: de ce sîntem oare atît de fuduli? Îmi aduc aminte, de pildă, de un taximetrist bulgar (probabil ceva vlas, căci o rupea destul de bine pe românește), care, la începutul anilor 1990, mi-a făcut o „analiză politică“ profetică a Bulgariei postcomuniste. Pe scurt, ideea era următoarea: Noi știm că sîntem amărășteni și la coada Europei, așa că, dacă nu punem osul la treabă, rămînem în căcat (scuze, expresii de taximetrist…). Pe de altă parte, noi, românii, am considerat de la început că am revenit în Europa – unde ne este locul de drept – și nu am crezut de cuviință că trebuie să facem ceva special pentru aceasta. Căci, nu-i așa, noi cu toții de la Rîm ne tragem, din inima civilizației europene. Iar dacă preferăm să fim daci, atunci musai noi, dacii, am inventat limbajul și civilizația. Țărani fiind, nu am fost războinici, dar i-am bătut mereu pe turci. Sîntem patrioți, desigur, dar nu am dansa, simplu și firesc, o horă cu steagul nostru românesc, iar de ziua națională ne înghesuim la fasole cu cîrnați – sau ne facem noi grătarul nostru, în privat. În sfîrșit, fiind români, „aici pe veci stăpîni“, nu ne vindem țara, ci o părăsim. E interesant însă că tot noi, în înțelepciunea noastră populară, am găsit și expresia ironică potrivită pentru această fudulie: capra rîioasă cu coada în sus.

Nu bogăția sau frumusețea ne lipsesc și, în ultimă instanță, nici măcar corupția sau „lenea“ nu sînt adevăratele noastre probleme, ci fudulia. Acel soi de fudulie păguboasă pe care tot noi am descris-o în imaginea vacii care umple găleata cu lapte, apoi o răstoarnă cu copita. Uite-așa, ca să nu creadă cineva că ne poate „mulge“ pe noi cînd vrea!…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.