Scriitorul rus Evgheni Vodolazkin este un arheolog entuziast și provocator al timpurilor moderne ca oglindă inversată a istoriei. Tradus în peste 30 de limbi, a primit cele mai prestigioase premii literare și are fani în toată lumea. Cărțile sale sînt hituri și în România. Specialist în literatură medievală veche și un erudit slavist, Vodolazkin este creatorul unui univers în care profanul rimează uneori cu nevoia de sacru, timpul și memoria se echilibrează permanent atunci cînd nu coincid, iar omul și-a cucerit dreptul de a fi o clipă nemuritor. Dialogul cu Vodolazkin a fost prilejuit de cea mai recentă apariție a sa în limba română, romanul Istoria insulei apărut la Editura Humanitas Fiction.

Ce diferență este între insula din ultimul dumneavoastră roman, Istoria insulei, recent apărut și în România, și cea din cartea lui Umberto Eco (Insula din ziua de ieri), care putea modifica cursul timpului?

Mă tot urmărește Umberto Eco... Am mare respect pentru creația lui, dar ne ocupăm de lucruri complet diferite (și am avut șansa să-i spun asta). Înainte se făceau paralele cu Numele trandafirului și Baudolino, mai apoi – cu Insula din ziua de ieri. Ca și în primele două cazuri, răspunsul meu este că asemănarea este foarte mică. Dacă nu mă înșală memoria, în Insula din ziua de ieri este vorba de o navă abandonată, în timp ce la mine apare o prezentare sistematică a istoriei unui stat insular ficțional. Aceste cărți își propun lucruri complet diferite și apelează la formule narative diferite. La Eco, avem de-a face cu o robinsonadă, în timp ce în cazul meu – cu o narațiune istorică de tip medieval.

Existența eroilor din cartea dvs. pare a merge în cerc chiar și atunci cînd începe istoria odată cu apariția cuvîntului scris. Cît de circulară este, de fapt, memoria?

Dacă înțeleg corect, cuvîntul „memorie” desemnează în cazul dumneavoastră istoria. Istoria tinde să se repete, dar istoria creștină, spre deosebire de cea antică, nu are forma unui cerc, ci a unei spirale. Spirala este un fel de hibrid între cerc și linia dreaptă. Unele evenimente (nu toate) se repetă, dar nu mecanic: ele se repetă pe o nouă buclă a spiralei. Despre asta au scris încă Părinții Bisericii. Astfel, Hristos era văzut de ei ca un nou Adam, iar Maica Domnului – ca o nouă Eva. Conceptualizînd istoria ca o spirală, putem să conectăm timpul istoric la eternitate.

Cît este timp și cît este convenție în istorie?

După cum se știe, oamenilor nu le este dat să cunoască vremurile și soroacele. Trebuie să ne facem treaba, dar să fim întotdeauna pregătiți ca firul istoriei să se rupă.

Credeți că Republica lui Platon ar fi fost posibilă pe insula dvs.?

Pe insula mea este posibil totul, pentru că eu sînt stăpînul ei. Dar, în cazul de față, nu mi-am pus problema posibilității unor altor tipuri de stat: eu descriu două perioade istorice concrete – Evul Mediu și epoca modernă. Romanul meu nu este despre statul ideal, ci despre state care au existat cu adevărat. De altfel, una dintre ideile importante ale cărții este aceea că nu contează atît de mult tipul de stat, cît caracterul moral al puterii. Cu alte cuvinte, nu e o chestiune socială, ci una personală.

Dacă epoca actuală este despre absența lui Dumnezeu, cum spuneți, care sînt situațiile/contextele în care îl putem totuși recunoaște? Se deghizează Dumnezeu acum mai subtil decît în Evul Mediu?

În Evul Mediu era, parcă, mai ușor să vorbești cu Dumnezeu și să-L simți. Întreaga viață era orientată spre acest dialog, contribuind la desfășurarea lui. Viața medievală se desfășura ca într-un templu și, după cum se știe, este mai ușor să vorbești cu Dumnezeu într-un templu. Viața de astăzi seamănă mult prea puțin cu un templu. Asta complică întrucîtva calea celor care Îl caută pe Dumnezeu. Dar poți vorbi cu Dumnezeu pretutindeni – în bibliotecă, la teatru, pe plajă. Totul depinde de capacitatea de concentrare a persoanei.

Dacă personajul dvs. Laur din cartea omonimă tindea spre infinit, personajul colectiv din Istoria insulei pare mai degrabă un captiv al istoriei. Mai este timpul său liber?

Laur tinde spre eternitate. La urma urmelor, direcția esențială a drumului său este verticală. Personajele principale din Istoria insulei preferă, de asemenea, verticala. Ele trăiesc atît de mult, încît pînă și viața lor începe treptat să treacă în eternitate. Laur, Parfeni și Ksenia sînt, în esență, înrudiți. Atît Laur, cît și eroii Insulei se află în opoziție cu oamenii care au alte opțiuni de viață.

Atunci cînd Dumnezeu e absent, există El „în mod imanent în profunzimile noastre”, cum spunea Berdiaev?

Bineînțeles că există. După cum a spus Dostoievski, de la nașterea căruia sărbătorim 200 de ani, conștiința noastră este Dumnezeul din noi.

Considerați că putem ieși „la lumină din întunericul vremii noastre” prin progresism, la care faceți unele referiri? Sînt mai puternice în prezent ideile decît oamenii?

După părerea mea, un singur tip de progres poate fi considerat incontestabil – acesta este progresul personal, moral. Progresul social este greu de întrezărit. Cît despre idei, după cum  spunea același Dostoievski, fără marile idei nu este posibilă existența nici a poporului, nici a individului. Totul depinde de natura ideii. O idee morală poate să înalțe sufletul la ceruri, în timp ce una imorală îl aruncă în cea mai adîncă prăpastie. Criteriul de evaluare a unei idei este foarte simplu: Hristos. Ideile au o putere extraordinară, important este doar să le tratăm corect.

Miraculosul cu accente uneori burlești sparge în ultimul dvs. roman domnia profanului. Cum ați gîndit aceste mici breșe literare în raport cu continuitatea timpului și a memoriei individuale?

În sens înalt, miracolul este o taină divină. Miracolul are întotdeauna sens. El este acea breșă în realitate pe care Dumnezeu o închide ca răspuns la rugăciunea noastră. Dar pe lîngă adevăratele minuni se întîmplă și ciudățenii care uneori arată amuzant. Aceste devieri există pentru a sublinia raționalitatea și armonia generală. Sînt micile glume ale existenței, care fac viața mai veselă. În plus, ele evidențiază anumite trăsături ale oamenilor. Pentru fiecare dintre eroi, eu inventez ceva aparte.

Dacă „omul repetă istoria omenirii”, cu ce anume din trecut seamănă globalizarea?

Cînd vorbim de asemănarea unor fenomene, nu trebuie să o căutăm punctual. Globalizarea sau, să zicem, comunismul este o stare particulară a societății, dar nu un tip de civilizație.

Care este ritmul istoriei în prezent? Cum ne putem apăra timpul personal?

Ritmul este incredibil de rapid. Aceasta e o mare problemă și nu am un răspuns pentru ea. Mie-mi vibrează toate mijloacele de comunicare – telefonul, e-mail-ul și toate celelalte. Uneori încerc să mă deconectez de la ele, așa cum ignori plînsul unui copil răsfățat. Dar aceasta e doar o clipă de răgaz. Cînd îți trece iritarea, înțelegi că trebuie să iei copilul în brațe.

Este căința, foarte prezentă în cărțile dvs., o soluție universală în epoca globalizării?

Căința este o soluție universală tocmai pentru că funcționează în orice epocă.

a consemnat Andreea VLAD

(interviu obținut prin amabilitatea Editurii Humanitas)

traducere din limba rusă de Anton BREINER

Credit foto: Radu Sandovici (sus), Ilya Tolstoy (jos)