Am citit cu mare plăcere Tata mă citește și după moarte, noul volum al lui Mihail Vakulovski (Editura Humanitas, 2020). Are nostalgie, poezie, umor și un absurd cuceritor. Și e o carte despre copilărie și o lume în care tatăl e o figură importantă. Un fel de Iura Gagarin terestru. Am vorbit cu Mihail despre scris și cărți și despre imaginarul unui copil născut în Uniunea Sovietică.

 

Această carte, care e „scrisoare” către tatăl tău, readuce la viață o lume întreagă: copilăria și personajele ei dintr-un sat din Uniunea Sovietică. De ce despre tată? Și ce crezi că ar fi spus tatăl tău, după ce ar fi citit-o?

Mersi fain, mă bucur! Cartea asta e începută cu tare mulţi ani în urmă, cînd eram încă la Chişinău, eu locuind în România de prin ’96, mileniul trecut. Tot timpul m-a fascinat tema copilăriei şi a tatălui (chiar şi primul poem din cartea de debut tot despre el e), dar tratate pe bune, de-adevăratelea, într-un limbaj & stil care să ţină cititorul în priză pînă la sfîrşit(ul cărţii), nu să te simţi iar păcălit sau să te scîrbească încă o dată cu faze din alea lacrimogene şi comune. Tocmai d-aia tata, nu mama – în primul rînd pentru că taţii sînt mult mai neglijaţi în artă, apoi rezistă la mult mai multe încercări, inclusiv literare, din partea copiilor, care oricum n-ar prea putea aborda tema în acelaşi stil, oricît de avangardişti sau postmodernişti ar fi, dacă ar scrie despre mama. Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice), apărută acum în colecţia 821.135.1 „Scriitori români contemporani”, coordonată de Andreea Răsuceanu, e gîndită ca parte a unui proiect mai ambiţios – tocmai fiindcă mi-am propus să spun foarte multe pe un spaţiu cît mai mic, fără să-mi plictisesc cititorul. Cealaltă parte, la care ţin foarte mult, se numeşte „Totul, aproape totul despre tata” (la care n-am mai putut reveni… după), iar ce am publicat acum (minus introducerea, încheierea şi cîteva fragmente rescrise) se numea „Footoaparatul”. Tata le-a citit pe ambele, s-a distrat mult la „Footoaparatul”, iar ce-a zis despre „Totul, aproape totul despre tata” – scrie-n cartea proaspăt publicată.

Totul se învîrte în jurul cărților în povestea ta. Iura Gagarin e un astronaut cititor, tatăl încearcă să-și convingă fiul să citească acele cărți care i-au plăcut lui, apoi, de asemenea, e multă literatură de propagandă, copiii care spun versuri patriotice cu nemiluita, Vîsoțki e și el evocat. E vorba de un filtru „literar” pe care îl aplici lumii?

Acum depinde şi de cine citeşte. Eu aş zice invers – e multă viaţă în poVestea ăsta, dar, într-adevăr, şi multe trimiteri literare, ca-n fiecare carte de-a mea, de altfel, dar încerc să le plasez firesc în peisaj, să nu-l deranjeze pe cititorul care poate că nu ştie despre ce e vorba. Îmi place să mă joc inclusiv în traduceri. De exemplu, am introdus numele iubitei şi al revistei pe care am fondat-o & realizat-o aproape douăzeci de ani în jurnalul lui Venedikt Erofeev – cu îngăduința lui Venicika, fireşte („Eram magnetizat ceva de groază... Înjuram fragmentele de decembrie CARe nimereau în urna sură a pesiMIsmului din luNA noiembrie... Din Teaca imaginaţiei mele perIodic se tîraU Kapodopere roz, care ţipau... Înflăcărarea mea inoportună mă urmărea peste tot... Mă bucuram zgomotos... Eram exTENuat”)…

Asemănătoare și, totuși, diferite, background-urile copilăriilor din România și al tău, din satul din Republica Moldova, îți vine să spui după ce termini de citit. Cît de important a fost el pentru tine ca scriitor? Ce a adus mixtul ăsta de culturi / limba română și cea rusă?

Alexandru Muşina zicea tot timpul că avantajul scriitorilor basarabeni e biograficul. Într-adevăr, ne ajută (şi diferenţiază) biografia şi istoria trăită, eu am exploatat-o şi am folosit-o la greu în cărţile mele de pînă acum.

Mi se pare că efectul comic, absurdul situațiilor și temperatura povestirii fac din textul tău unul foarte atașant. E o plăcere și o simplitate a evocării. Ai scris-o dintr-o suflare sau ai lucrat mult la ea?

Volumul ăsta are cel puţin şapte variante, am postat o poză a lor în albumul de pe Facebook al cărţii. S-a scris fără nici o grabă, puţin cîte puţin, într-un timp foarte lung şi aş mai munci-o… pînă la sfîrşitul vieţii. De fapt, mai întîi am scris prima variantă, apoi am tot şlefuit, ştergînd şi lăsînd ce-i mai interesant.

Ești traducător, de asemenea, şi librar, totul a rămas în continuare legat de cărți, la fel ca în cazul personajului tău. Ce mai crezi despre lume, cîtă nevoie are de literatură?

’s librar de destul de puţin timp şi, mai degrabă, din întîmplare; chiar dacă-mi place „profesia” asta, care nu e deloc ce-şi imaginează oamenii care n-au lucrat nici o zi într-o librărie (am avut „colegi” care exact atîta au rezistat – o zi, de fapt, cîteva ore!). Mai întîi sînt cine sînt, abia apoi scriitor, traducător, profesor etc., care acum lucrează – cu drag & îndîrjire – la cea mai faină librărie din lume, exact aşa cum am lucrat şi la Academia de Ştiinţe, IRIR, universitate, liceu, redacţii, edituri. Lumea are mare nevoie de literatură şi aşa va fi mereu pe planeta asta atîta vreme cît vor fi oameni.

Am rîs și mi-a venit și să plîng, de multe ori, cînd am citit „folclorul” de librărie, consemnat de tine pe Facebook, legat de ce caută și întreabă oamenii cînd intră într-un loc în care se vînd cărți. Care sînt replicile tale preferate?

Am tot fost rugat să public din întîmplările astea din librărie, dar mi-am zis că n-o să fac aşa ceva, chiar dacă multe dintre ele-s absolut incredibile, unele-s mici proze scurte, poezii sau scenete. N-aş putea inventa aşa ceva, oamenii întreabă chestii la care nici nu ai cum să te gîndeşti, intră în librărie şi te întreabă – în limba lui – de la ce-ţi mai face soţia (probabil că rămăsesem cu gura căscată, c-a adăugat imediat: „Ce? Nu ai o soţie?”) pînă la unde-i faleza din Braşov şi cer exact ce au nevoie – de la bere la pet, mici şi prezervative la machetuţe de maşinuţe, ochelari, cîrje, tălpi, şerveţele de nas, pamperşi, tampoane, cuie, ciocane, topoare, să le schimbi bani şi să le scrii vederi, pe care să le şi împachetezi – s-a cerut cam orice s-a inventat pe planeta asta. Nu am un top, dar unele-s de neuitat, cum e cea cu cuvîntul „frică”. Într-o perioadă, venea seara la librărie o fetiţă foarte mică, singură, şi se uita la cărţile pentru copii, probabil că era a vreunui meşter popular de la tîrgul din Piaţa Sfatului. Vorbea singură (habar n-aveţi cîţi oameni vorbesc cu semaforul, cu vederile, cu desenele şi fotografiile din cărţile turistice!), intra uşor în vorbă şi într-o seară am avut dialogul ăsta: „Sînt foarte fricoasă, foarte, foarte fricoasă. Înainte nu mi-era frică nici să stau noaptea pe întuneric, iar acum mor de frică.“ – Păi, de ce? – „Nu știu.” – N-are de ce să-ți fie frică. – „Știu, așa mi-a spus și mama, înainte nici nu știam ce-i aia frică.” – Și cum ai aflat? – „Am auzit cuvîntul, am intrat pe net și am dat o căutare...“ Asta mi-a amintit de un alt caz „livresc”. Venind din pădure şi intrînd la o familie cu copil mic, le-am lăsat nişte mentă. „Ce-i asta?”, a întrebat puştiul. – Mentă. – „Ia să vedem!”, a luat-o, a studiat-o, a mirosit-o, a luat un dicţionar, a citit, apoi a zis: „Da, e mentă”.

Ți-ai propus să faci ceva cu această „documentare”?

Public – întotdeauna live – nişte astfel de faze din librărie doar pe pagina mea de Facebook, doar pentru prieteni, şi mi le însemn şi-n jurnal, nu se pierd. Poate cîndva o să mă ajute la scrierea vreunui roman, ceva, dar nu în viitorul apropiat.

interviu de Ana Maria SANDU