Am întrebat opt scriitori români contemporani ce a însemnat să scrie cărți pentru copii. Cum a fost această experiență și ce au descoperit despre ei și micii destinatari ai poveștilor lor?

● Lavinia BRANIȘTE

Scrisul pentru copii înseamnă pentru mine o școală continuă. Adică am impresia tot timpul că mai am multe de învățat și, pentru a le învăța, am nevoie să fiu în contact cu copiii, să le citesc din cărțile mele, să-i observ în timpul lecturii și apoi să stăm de vorbă. E un proces prin care eu învăț în permanență de la ei. Învăț cum să fac să ajungă la ei niște povești (pe care mi-ar plăcea mult să le guste și părinții) și cum să-mi ajustez limbajul. Cred că se vede diferența între prima mea carte pentru copii și textele mai recente. La început am crezut că e ușor să scrii pentru copii, dar apoi mi-am dat seama că nu e chiar așa. Poate nici nu m-aș fi aventurat în zona asta dacă n-aș fi fost atît de naivă la început. Am crezut că umorul îmi va da o libertate totală, una pe care n-o am în cărțile pentru adulți, dar apoi am descoperit că vine la pachet cu constrîngeri pe alte paliere. De asemenea, mi s-au respins destule texte de-a lungul timpului, iar acesta a fost un alt lucru pe care a trebuit să-l gestionez: sînt nevoită să înțeleg reținerile editurilor (și să le apreciez deschiderea, atunci cînd e cazul) și să fiu conștientă că nu e sănătos s-o iau prea personal.

 Adina ROSETTI

Nu am avut niciodată vreun plan să devin scriitoare pentru copii, dar maternitatea mi-a adus pe neașteptate un dar foarte frumos: literatura pentru copii, pe care am redescoperit-o mai întîi ca cititoare de povești cu voce tare, apoi ca inventatoare la ceas de seară, adormindu-mă prima dată pe mine cu poveștile, înaintea copiilor mei. După prima carte, scrisă inițial ca o joacă și apoi publicată (Domnișoara Poimîine și joaca de-a Timpul), am descoperit că scrisul pentru cei mici e încîntare pură, așa că am de gînd să mă joc în continuare. De cînd petrec atît de mult timp cu copiii, am ajuns să redescopăr nişte lucruri esenţiale, destul de lăsate la o parte în lumea adulţilor: bucuria, curiozitatea, pofta de joacă. Cu ingredientele astea la îndemînă devine ușor să scrii o poveste pentru copii. Apoi, mai este o parte foarte frumoasă: ce se întîmplă cu textul după ce l-ai terminat, felul în care prinde viață prin desenele ilustratorului, devenind o carte – un obiect frumos, tridimensional. De multe ori, descopăr în ilustrații detalii la care nu mă gîndisem, asta și pentru că am avut norocul de a colabora cu niște ilustratori minunați. Și, în final, întîlnirile cu cititorii, mesajele, observațiile lor uimitoare, întrebările lor pline de haz și curiozitate, din care de multe ori se nasc noi idei și povești.

 Dan COMAN

Prima carte pe care am scris-o a fost o carte pentru copii. Aveam 11 sau 12 ani, locuiam în Gersa și, îmi amintesc exact, abia așteptam să plec de la școală și să ajung acasă, să mă așez la masa de lîngă fereastră și, pînă aveau să se întoarcă ai mei de la serviciu și să mă pună la teme, să scriu. Nu spusesem nimănui că fac asta, era cel mai mare secret al meu. Nu-mi amintesc absolut nimic din ceea ce scriam. Doar nerăbdarea de a ajunge acasă, la povestea mea. Poveste pe care, după ce am desenat și colorat de unul singur coperta, și după ce am îndoit foile în colțul din stînga sus, am ascuns-o în întunericul din cămară, strecurînd-o după lada cu făină, în colț. Apoi am uitat complet de ea. Pînă cînd, la vreo 30 de ani după asta, în timp ce părinții mei se mutau într-o altă casă, ajutîndu-i să strîngă lucrurile, mi-am amintit brusc de cartea mea și de locul secret în care o pusesem la păstrare. Degeaba am încercat să le reamintesc – nu o văzuse nimeni, nu știa nici unul despre existența ei. Și atunci m-am gîndit că aș putea s-o rescriu. Să rescriu o poveste pe care nu mi-o mai aminteam, refăcînd gesturile din copilărie. Așa că abia așteptam să plec de la școală, să ajung acasă, să mă așez la masa de lîngă fereastră și să scriu. Ca să îmi reamintesc, am început să descriu Gersa, împărțind-o pe anotimpuri: iarna (pînă-n 7-8 ani), cu Moara ei specială de frig, și vara (11-12 ani), cu plictisitoarele sale vacanțe. Acum (tocmai m-am întors de la școală și m-am așezat lîngă fereastră) scriu Toamna, 12+, o aventură la peștera Tăușoarelor, cel mai nordic și mai straniu punct al Gersei. Despre primăvară (pînă-n 16 ani) nu am încă nici o idee, dar uneori nici măcar nu e nevoie să scrii: e suficient să te apleci deasupra hîrtiilor și să desenezi coperte.

 Diana GEACĂR

Elevă în ciclul primar, citesc Vîntul prin sălcii (Kenneth Grahame), apoi mă apuc să scriu un roman cu animale vorbitoare. Îmi pun personajele în situații amuzante. Scriu ani de zile la el, dar nu-l termin. Peste şi mai mulţi ani, înţeleg de ce: mi s-a schimbat umorul şi încă nu ştiu cum să chem înapoi naivitatea.

20 de ani. Din cauza unei probleme de sănătate, stau izolată cîteva luni. Scriu un roman pentru copii despre o fată care ajunge într-o lume în care învaţă să zboare. Mă amuz copios. Îl las în sertar.

2012. Am 28 de ani şi tocmai am aflat că tata are leucemie. Încep să scriu un roman pentru copii despre o fată captivă într-un joc pe calculator. Scriu dialoguri pline de umor. Dar spaima din realitate e mai tare, așa că nu-l termin. În 2015, tatăl meu moare. La ceva timp, reiau romanul, salvez dialogurile, rescriu povestea. Îi aduc prieteni Izmei, personaje din romanul scris la 20 de ani, și împreună reușeșc să-și învingă Spaimele. Şi îl salvez pe tatăl meu. Izma credea că tatăl ei e grav bolnav, dar la final află că a fost o neînțelegere. E vorba despre Ce văd dragonii (Polirom Junior, 2019).

2017. Sînt mamă de doi ani și mă tot gîndesc cum să-i prezint lumea fiului meu. Într-o seară, îi spun lui Filip o poveste despre un personaj care are niște degete înspăimîntătoare, dar un suflet tare bun. Poartă numele unui personaj inventat de tata pentru mine și pentru fratele meu: Ciupindeul. Dar atît, restul e imaginat de mine. Povestea urmează să apară la Casa de pariuri literare.

 Cosmin PERȚA

Pentru mine a fost o datorie mai veche. Cînd s-a născut primul meu copil, Maria, am vrut să scriu un roman fantastic pentru ea, eram copleșit de tot soiul de sentimente și senzații pe care nu le mai experimentasem. Cartea aceea, pînă la urmă, s-a transformat într-un roman pentru adulți și atunci am realizat cît e de dificil să scrii pentru copii. De-a lungul anilor, Maria m-a mai întrebat de ce nu scriu și pentru copii și mereu am ocolit subiectul deoarece mă poticnisem la prima încercare. Și cu toate că aveam multe povești pe care le-aș fi putut spune, de-abia acum, cînd Maria are deja 13 ani și a cam ieșit din publicul-țintă, am reușit să găsesc formula adecvată. M-a ajutat și pandemia, ce e drept. Experiența a fost plăcută și ușoară, după ce am avut tot parcursul și toate elementele în minte, dar literatura pentru copii tot cea mai dificil de scris mi se pare. Trebuie să simplifici, să comprimi, să găsești psihologia adecvată personajelor tale, să fii extra-atent la limbaj și conotații, să fii relevant, în sensul interesului generațiilor de copii cărora te adresezi și, cumva, să maschezi și un sens, o morală, în spatele poveștii, dar foarte subtil, pentru că cei mici au nasul cel mai fin și orice stridență este imediat amendată. De-abia aștept să mă apuc de cartea a doua.

 Veronica D. NICULESCU

Am scris o singură poveste pentru copii, alcătuită din două părți – cărțile cu Isidor: O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor (Polirom, 2017, 2020). Sînt două romane pe care visez să le văd publicate împreună, fiindcă ele alcătuiesc o unică poveste, rotundă. La capătul celui de-al doilea volum se cam încheie povestea condorului meu. Am scris motivată de apariția colecției Polirom Junior – m-a încîntat să văd acolo nume de mari autori străini care au scris, printre cărțile lor, și o carte pentru copii. Și m-a încîntat felul în care era alcătuită colecția: erau cărți de citit, nu de răsfoit. Romane. Povești consistente, nu trei rînduri de text și o ilustrație pe pagină. Asta m-a atras. Am vrut să scriu pentru copii fără să mă prostesc, fără să mă aplec înspre ei și să îi ciupesc de obraji. Să le spun o poveste care contează și pentru mine, să le vorbesc cu vocea mea obișnuită, firească. O vară cu Isidor – care se adresează copiilor mai mari și, știu sigur, adulților – a fost prima carte românească publicată la Polirom Junior, în vremea cînd coordonatorul colecției era Bogdan-Alexandru Stănescu. Sînt uluită să văd cum Isidor apare constant în topurile de vînzări ale editurii. Cartea asta, aflată la al șaptelea tiraj, mă ajută să trăiesc și să scriu mai departe. Datorită ei și reeditării unor traduceri am reușit să scriu Toți copiii librăresei – niciodată înainte nu am avut parte de un asemenea timp decupat pentru scris. Asta a făcut Isidor pentru mine. Asta au făcut copiii pentru mine.

 Ioana NICOLAIE

Cînd am început să scriu prima carte cu Arik, știam două lucruri. Primul, că nu e bine ce fac, mă subminez, autorii serioși, cel puțin la noi, nu se prea ocupă cu feerii rimate și ritmate, cu povești cu viespi de fum, salamandre mercenari etc. Al doilea, că era un dezastru editorial, cu excepția a patru-cinci cărți românești, în deceniul acela nu se mai publicase nimic. Nu voiam să-mi cresc copilul fără cărți cu „text”. M-am pus pe treabă și-am descoperit, pe parcurs, că mă simt extraordinar de liberă în literatura pentru cei mici, că pot experimenta prozodia clasică, dar și SF-ul, că pot imagina lumi, că pot scoate la lumină cele mai luxuriante teritorii ale minții mele. Am scris romanele Vertijia și Ferbonia cu bucurie și cu implicare, chiar am trăit pe „feliile” pe care se petrece acțiunea. Spionul Kme e mai complexă, în ediția următoare mă gîndesc să dau și niște indicații de lectură, mai mult pentru cei mari, căci copiii înțeleg de la început, de exemplu, că KME e un fel de acronim de la numele unui copil. M-am bucurat să lucrez îndeaproape cu ilustratorii mei: Sidonia Călin, Anca Smărăndache și Walter Riess. N-am de gînd să abandonez, deși nu sînt premii literare, nu sînt ierarhii, nu este receptare. Mă bucur că între timp avem edituri grozave de literatură pentru cei mici (Arthur, Humanitas, Polirom, Cartier, Frontiera etc.) Ce regret? Că mulți părinți nu se pot orienta cu adevărat cînd intră într-o librărie unde, deseori, cărțile inferioare sînt la loc de cinste, nu celelalte. Că mai există ideea că traducerile sînt mai bune decît ce se scrie la noi. Că pseudonimul meu, Robert Ersten, deși recent, e deja mai cunoscut decît Ioana Nicolaie.

 Iulian TĂNASE

Nu știu dacă aș fi scris vreodată cărți pentru copii dacă nu aș fi avut copii. Mai degrabă nu. Prin urmare, scriitorul pentru copii din mine este rezultatul unei conjuncții. Mi-am scris cărțile pentru copii avîndu-i mereu în cap pe copiii mei. Mai mult, ei sînt și personaje (în Experimentul Mamatata și Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat). Inevitabil, această experiență a fost mult mai intensă emoțional decît în cazul celorlalte cărți pe care le-am scris. Dincolo de acest detaliu strict biografic, a scrie pentru copii presupune un efort considerabil de simplificare. Simplificare în limbaj, în frazare, în construcție. Această simplificare înseamnă și o provocare: cum faci ca scrisul să fie cît mai simplu fără să fie simplist? Cum faci ca povestea să fie totuși complexă, dar deloc complicată? Una dintre chei este, cred, imaginația, cealaltă este umorul. Ca scriitor de cărți pentru copii, tot ce îmi doresc e să spun o poveste care să amuze și să emoționeze. Și care, bineînțeles, să se vîndă în milioane de exemplare.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: wikimedia commons