În lunile de izolare, provocate de starea de urgență, omenirea a trecut prin mai multe teste, unul dintre acestea fiind și capacitatea de a funcționa online, în mai multe domenii ale vieții noastre. Astfel, prin tehnologie am reușit să ne continuăm munca, educația, chiar și consultațiile medicale. Cum a supraviețuit însă arta, în special arta scenică, în această perioadă? Se poate vorbi despre viitorul unei tele-arte? Cum simte un artist interacțiunea cu un public nevăzut? Care ar fi plusurile și minusurile tele-artei? Sînt cîteva dintre întrebările la care mi-a răspuns pianistul Luca Rusu, în urma concertului „Muzică de pe canapea”, susținut live, online, alături de violonistul  Nicolae Dobrovicescu. (S. G.)

 

Recent, alături de Nicolae Dobrovicescu, ai susținut un concert online. Cum a fost experiența? Care au fost plusurile, dar și minusurile acestui nou tip de artă, așa-numita „tele-artă”?

De la bun început, cînd Tudor Chirilă, curatorul acestui program, mi-a propus să susțin un recital de o jumătate de oră online, mi s-a părut o provocare. Nici eu și nici Nicolae nu am avut pînă acum această experiență. În plus, deși ne cunoaștem de o viață, a fost prima oară cînd am cîntat împreună.  Așa că provocarea a venit din mai multe direcții, personal, profesional și experiența concertului live, online. Am avut emoții mari, pentru că n-am știut cum se va auzi, cum se va vedea, n-am știut cum va reacționa publicul la acest tip de concert – pentru că, oricît de avansată ar fi tehnologia azi, simțeam că nu va putea înlocui sentimentul care se creează, într-o sală de concert, între artist și public. Cu toate astea, senzația majoră a fost de bucurie și entuziasm. Un mare plus al acestui tip de concert online este că muzica a putut ajunge la oameni care, pe de o parte, duceau dorul scenei, fie ea și virtuală, pe de alta, poate nici nu s-ar fi dus vreodată într-o sală de concert – și trebuie să amintesc faptul că plata biletului a fost opțională.

La polul opus, marele minus a fost lipsa fizică a publicului – și am simțit-o din plin. Pentru mine, arta scenică autentică există doar în simbioză cu spectatorii. Avem înregistrări la care ne uităm, concerte cu mari artiști, spectacole de teatru, dar sentimentul de emoție pură se creează doar în momentul relației artistului de pe scenă cu publicul din sală, acest continuu flux de energie care e ca un cerc: artistul care își pune toate sentimentele în ceea ce face, publicul care primește această creație și trimite înapoi către artist energia primită, prelucrată, preschimbată de starea fiecăruia dintre ei. Poate este lucrul care m-a fascinat cel mai mult la scenă – acest schimb magic de energie.

Cu toate acestea, concertul a fost electrizant, violonistul și pianistul ați fost într-o simbioză perfectă. Ce s-a întîmplat la final? După ce te-ai ridicat de la pian, după ce ați mulțumit acestui public invizibil – ce s-a întîmplat după aceea?

S-a lăsat liniștea. A fost, pentru amîndoi, cred, cel mai bizar final de concert. Ne-am uitat unul la celălalt și n-am știut ce să facem. Fiind obișnuiți, chiar și în cele mai mici săli, ca la final să existe aplauze… acum s-a lăsat tăcerea. O tăcere grea pe care am simțit-o ca pe un vid. După fiecare concert simt că sînt atît de golit, că am dat atît de mult și complet din mine, încît am nevoie de acel moment de aplauze care să mă reumple de tot ce am dat. Acum, a fost o sincopă în acest proces. Cu toate acestea, aplauzele au venit. Mai tîrziu și sub o altă formă, dar au venit: cînd am citit comentariile și mesajele oamenilor care ne-au urmărit, toată căldura aceea de care un artist are atîta nevoie a fost acolo. 

Ai vrut dintotdeauna să devii pianist?

De fapt, cred că abia după ce am trecut de cele mai grele momente de îndoială că vreau să devin pianist, mi-am dorit cu adevărat să devin pianist. Iar drumul a fost foarte lung. Nu a fost visul meu dintotdeauna, prima pasiune fiind dansul. De la dans am trecut puțin prin sport, la care am renunțat la fel de repede cum m-am apucat – la fotbal mă accidentam în primele secunde, iar cînd am încercat să lovesc o minge de tenis cu paleta, mi-a zburat paleta din mînă. Apoi părinții mei, considerînd că am ureche muzicală, s-au gîndit să mă îndrepte către un instrument – Nicky, care era în clasa a doua la „Dinu Lipatti“, a vorbit cu profesorul lui de pian, Florian Nemeș, care m-a primit într-o oră de consultație. Și la acea oră de consultație a început totul – imensa mea fascinație pentru pian. M-a cuprins complet, eram absorbit de eleganța acestui instrument, de sunetele pe care le scotea, de intensitatea lor, care varia în funcție de cum apăsai clapele. Poate tocmai din cauza acestei puternice fascinații au venit și momentele grele de îndoială de după aceea, dar cred că, într-o mare căutare, este vital să te și îndoiești, altfel nu vei știi niciodată, în esența sufletului tău, că vrei cu adevărat să mergi pe acel drum.

Cînd a fost primul moment de îndoială?

În clasa a opta, cînd trebuia să dau la liceu. Brusc m-am îndepărtat de pian, am simțit că nu e pentru mine. Atunci, ca o salvare, profesoara mea de pian mi-a propus să cînt cu orchestra. Am acceptat, gîndindu-mă că era cel mai bun moment pentru a-mi răspunde acestei îndoieli: sînt sau nu făcut pentru drumul ăsta? M-am pregătit pentru concertul acela mai mult decît o făcusem vreodată pentru orice. Am făcut-o pentru că voiam ca răspunsul să fie clar, fără ezitare. Și poate unul dintre cele mai importante momente din viața mea a fost ziua concertului. Nu m-am mai simțit niciodată atît de emoționat, atît de pătruns, aproape distrus de amploarea momentului. M-am așezat pe scaun, am făcut semn dirijorului că poate începe, însă în primele secunde n-am auzit, n-am văzut nimic. Am închis ochii, am tras aer în piept și, cînd i-am deschis, magia se înfăptuise. Am început să cînt. Și am primit răspunsul: voiam să ajung pianist.

Cum ai ajuns să studiezi în Scoția?

La finalul clasei a IX-a am dat examen pentru o bursă oferită de colegiul Stewartʼs Melville din Edinburgh, prin Fundația Silvestri. Am ajuns în finală și am avut un interviu cu directorul, un interviu foarte greu, pe care n-am să-l uit niciodată, pentru că m-a făcut să înțeleg în ce lume am ajuns. După cîteva săptămîni am fost anunțat că nu primisem bursa, fiind considerat prea tînăr, dar că sînt așteptat anul următor. Aici am primit încă o lecție importantă. Pentru că eram convins că nu voi mai aplica. Totuși, după un an, cu o săptămînă înainte, profesoara mea, doamna Petrenco, căreia îi mulțumesc din suflet, împreună cu mama, au început să-mi amintească, subtil, de acea bursă. Și abia cu o zi înainte de deadline m-am hotărît să mai încerc. Iar de data asta am cîștigat-o – ceea ce mi-a schimbat viața complet. Anul cînd am fost elev al colegiului Stewartʼs Melville m-a schimbat din toate punctele de vedere. M-a format, m-a reformat, m-a învățat enorm de multe lucruri despre lume, dar și despre mine, am învățat să ascult, să am răbdare, am învăț să învăț, să mă concentrez, să fiu serios, cînd să fiu serios și cînd nu, am învățat să calc rufe, să fac de mîncare, să folosesc o mașină de spălat, am învățat să comunic – și să învăț cu adevărat limba engleză, pentru că, deși credeam că vorbesc bine limba engleză, cînd am ajuns acolo, în primele două săptămîni, singurele cuvinte pe care le foloseam erau „What” și „Sorry”, pentru că nu înțelegeam mai nimic. Am întîlnit oameni minunați, profesori fascinanți, colegi care m-au ajutat să mă integrez, care m-au protejat. Acolo am învățat ce înseamnă prietenia și cît de mult poate salva pe cineva un simplu gest, un cuvînt, un minut de atenție.

Facultatea a venit ca o urmare firească... Ești în prezent student la „Royal Conservatoire of Scotland”, din Glasgow.

Exact. A urmat primul an de facultate, în care mi-am format prietenii pentru toată viața. Întîlnirea cu niște profesori care inspiră, pasionați de ceea ce fac, interesați realmente de elevi, de viața lor personală, ca de niște prieteni. Venind din România, unde sistemul de educație e mult diferit, iar societatea nu e încă atît de dezinvoltă, acolo am făcut reale exerciții de admirație, de curaj de a vorbi, fără frica de a fi judecat sau taxat pentru ideile tale. Din păcate, observ încă și azi această hibă în România, lipsa unui sistem de educație care să inspire și să încurajeze – văd, în generația care vine din urmă, lipsa pasiunii și a viselor. Cînd noi eram mici, nu exista zi în care să nu ne inventăm cele mai bizare vise, să nu ne entuziasmăm din te miri ce. Ca o paranteză, cînd aveam vreo patru ani, visam să devin gunoier – în fiecare miercuri, la 12,25, mă așezam în fața porții, lîngă tomberon, așteptînd mașina de gunoieri, iar cel mai drag cadou primit a fost mănușa gunoierului-șef. Revenind, mi se pare atît de trist că sînt atîția copii care nu mai știu să viseze. Și, din păcate, trăim într-o societate din ce în ce mai blazată, care își cronicizează blazarea, bazîndu-se doar pe consum și pe viteză. Doar că nici măcar nu știm și nici nu contează unde anume ne grăbim.

Cu toate acestea, cel puțin în România, există continuă tînguire cum că nu mai avem repere, modele...

Cred că, de fapt, nu le mai recunoaștem. Și în România, ca peste tot, există și repere, și modele, și mentori. Însă pare că ne încăpățînăm să stagnăm în tînguire și în autosuficiență. În România, dar nu numai, pare că e atît de ușor să ajungi vedetă, faimos – însă fixîndu-ți o țintă superficială, pe care mulți o consideră succes, nu faci decît să perpetuezi un drum fără subtanță, fără esențial. Or, cred că cea mai frumoasă parte a devenirii este tocmai drumul greu, dar autentic al muncii, o muncă susținută de pasiune. Cînd ajungi unde ți-ai propus, parcurgînd acest drum, simți cu adevărat fericirea. Altfel va fi doar un orgoliu efemer, care te satisface preț de o secundă.

Cîtă nevoie are un artist de un mentor?

Eu cred că arta trebuie să fascineze. Este ceva atît de delicat și de puternic în același timp, încît nu poți avea acces la arta făcută la nivel înalt de unul singur. Și, dacă nu te lași corupt de admirație, nu poți să dai totul din tine. Pentru mine, un mentor este Graeme McNaught, care nu mi-e doar profesor de pian, dar și de viață, poate cea mai importantă întîlnire profesională și umană. Un uriaș pianist, un om fascinant, extrem de inteligent și foarte uman – nu i-a plăcut niciodată să-l consider un profesor, adică un superior, atitudine pe care o au, în general, toți profesorii din facultate. Iar aici e unul dintre motivele pentru care studenții au atîta încredere în ei și curaj să-și spună ideile, să intre în dezbateri – ceea ce, din păcate, în sistemul de educație din România nu prea există.

Pentru finalul interviului, nu pot să nu te întreb: dacă ai fi un concert, care ar fi acesta?

Cred că, mai degrabă, aș fi un recital. În acest moment aș fi un recital compus din Concertul pentru pian nr. 2 de Rahmaninov, Concertul pentru pian nr. 2 de Șostakovici, Concertul pentru pian de Schumann și Simfonia a 2-a de Rahmaninov. Pentru că toate au o neliniște profundă, o sensibilitate firavă, exprimă multă vulnerabilitate, dar, brusc, au și o putere venită parcă de nicăieri, un carusel de emoții. Da, cred că recitalul care aș fi ar trebui să fie exact așa: un carusel de emoții.

a consemnat Stela GIURGEANU