Regizoarea şi actriţa Ivana Mladenovic şi scriitorul Adrian Schiop au semnat scenariul filmului Ivana cea groaznică, recompensat anul trecut cu Premiul special al juriului secţiunii ­Cineasti del Presente la Locarno și trofeul Golden Pram pentru cel mai bun lungmetraj la Zagreb Film Festival. Filmul celei mai interesante regizoare de la noi este o poveste reconfortantă despre viaţă şi graniţe, relatată cu umor şi maximă implicare. Am vorbit cu Ivana Mladenovic despre regie în intimitatea familiei, în cel de-al doilea său lungmetraj, realizat în oraşul natal Cladova. Filmul va putea fi văzut la TIFF zilele acestea.

 

În martie, după  proiecția la București a filmului Ivana cea Groaznică, spuneaţi că, prin comparație cu manifestările mai rezervate ale spectatorilor de la Sala „Elvira Popescu“,  la Belgrad s-au auzit des hohote de rîs în timpul vizionării. De ce credeţi că percepția spectatorilor este diferită?

Diferenţa de care ziceam s-a referit la faptul că filmul s-a proiectat la sfîrşitul lui februarie la Belgrad. În momentul acela, probabil nici nu se bănuia că problema cu coronavirusul va lua aşa de mari proporţii. Oameni au fost încă relaxaţi. Din păcate, imediat după aceea, la proiecţia de presă din Bucureşti, a început să se simtă că filmul nu va avea o premieră şi nici şansa să mai găsească prea multe cinematografe deschise.

Cu cel mai recent film v-aţi oprit din nou la o autoficțiune. Intepretaţi  rolul unei actrițe sîrbe care-şi provoacă familia din Cladova să exprime propriile emoții în faţa camerei. Credeți că  ori­ce experiență de viață  poate deveni film dacă regizorul își propune asta?

Cred că da.

Cum se simt trecerile de la Cladova într-un oraș aglomerat ca București?

Trecerea personajului din provincie într-un oraş mare şi înapoi e una dintre temele filmului meu. Omul care pleacă de acasă şi petrece mai mult de 15 ani în străinătate nu îşi mai dă seama cît s-a schimbat. Nu ne-am propus să arătăm aceste deplasări prin schimbarea locaţiilor de filmare din Serbia în România, trecerea asta e mai degrabă descrisă prin personajele cu care Ivana se întîlneşte, pe care le invită la ea pentru a se confrunta cu toate problemele. O observăm pe Ivana împreună cu familia, dar şi „rupîndu-se de lumea veche“ (Cladova), prin revenirea la „lumea nouă“ (București), cînd se întîlneşte cu prieteni excentrici din capitală, ca Anca Pop şi Andrei Dinescu.

De ce aţi scris scenariul împreună cu Adrian Schiop?

Ca și Soldații. Poveste din Ferentari (inspirat din romanul lui Adrian Schiop, cu care am lucrat împreună la scenariu şi care a interpretat rolul pricipal în Poveste), Ivana cea Groaznică are ca punct de plecare „un reenactment biografic“, cu accente schimbate, e o autoficțiune. Doar că, de data asta, în locul lui Adi (Schiop, nota red.), am decis să „reconstituim“ momentele mai dificile din viaţa mea dintr‑o vară, acum doi ani. Momentele, dar şi conflictele, au fost destul de actuale cînd am început să scriu scenariul, şi atunci distanțarea critică față de experiența autobiografică a necesitat colaborarea cu Adi, principalul responsabil pentru notele cinice şi comice din scenariu.

Cine e, de fapt, Ivana Milenkovic?

Ivana e o actriță din București care se confruntă cu o suferinţă emoţională şi decide să-și petreacă vacanța de vară în orașul natal, situat în partea opusă a Dunării. E în pragul unei crize nervoase, dar este invitată să devină figura centrală a unui festival local dedicat prieteniei sîrbo-române, atribuindu-i-se titulatura de „personalitate“ de onoare a comunităţii din care face parte. Pe măsură ce viața ei amoroasă devine bîrfa oraşului, Ivana parcă vrea să dispară de pe ambele părţi ale graniţei. Ivana Milenkovic e un personaj care este bazat pe experienţa mea personală, dar acumulează şi experienţele diferitelor fete din oraşul mic de la Dunăre şi arată diferența descurajantă dintre realitate și așteptările fetelor din zona noastră.

Am citit că dialogurile din film nu au fost improvizate și aș vrea să întreb: cum aţi reușit să  lucraţi cu părinții și cu bunica în spațiile de acasă și cum s-au pliat ei pe indicațiile regizorale?

M-am mutat cu o jumătate de an înainte de filmare și am început să repetăm. Repetiţiile au avut loc aproape în fiecare zi, pregătind doar textul şi învăţînd replicile. Apoi, din păcate, cînd replicile s-au repetat prea mult şi au devenit prea uzate, am încercat să caut greşelile lor ca să creăm o situaţie cît se poate de autentică. La fel ca în filmul meu anterior, a fost foarte greu să lucrez cu non-profesioniști, deoarece de cele mai multe ori nu înțeleg chestii legate de disciplină, cum ar fi respectarea programelor și repetarea aceluiași lucru de multe ori. Pentru ei a fost doar un hobby la care ar putea renunța oricînd. Dar am repetat luni de zile și, în cele din urmă, au început să concureze între ei pentru cine va fi cel mai bun.

Presupun că au existat și destule momente comice la filmare. Care dintre ele merită povestite?

Una dintre etapele de filmare a fost reamintirea momentelor grele din trecut şi transpunerea lor  într-un mod comic, pe cît s-a putut. Asta a fost destul de greu, iar comicul a constat în felul fiecăruia de a „se înţelege“ cu traumele din trecut. Uneori am rîs toţi de asta, dar de multe ori nu. Bunica e cea care are cel mai mult umor.

Mă întreb dacă demersul cu Ivana cea Groaznică e unul terapeutic, de eliberare mentală de unele episoade din trecut, sau e, mai degrabă, o analiză sociologică și etnografică a unei lumi din care nu lipsește satira.

Filmul e o reconstituire a unor episoade din trecut care, într-un mod absurd, au ajutat la înţelegerea traumei. Făcînd asta împreună cu familia şi cu foşti iubiţi, precum şi cu oficialităţile localităţii Cladova, filmul devine şi descrierea sociologică  a zilelor noastre într-un oraş mic de la graniţa dintre Serbia şi România.

Cum a ajuns Ivan cel Groaznic, Marele Cneaz ajuns țar la numai 16 ani, o sugestie pentru titlul filmului dvs.?

Ivana cea groaznică e un personaj contradictoriu, care de multe ori poate să fie sîcîitor. Pe Ivana o enervează bunica, dar probabil că seamănă cel mai mult cu ea, urlă la părinţi că nu pot accepta relaţia ei cu un băiat mai tînăr, dar nici ea nu e în stare să o accepte pentru că îi e frică de bîrfele lor. În toate contradicţiile astea, am încercat să descriem un personaj fragil, dar şi de multe ori enervant. În contextul ăsta, adjectivul „groaznică“ devine şi un fel de invitaţie pentru public, să afle motivațiile interioare din spatele comportamentului ei.

În ce fel v-a susținut Andrei Rus? Dar Ana Szel, a cărei experiență în ficţiune cu personaje reale  fusese deja „certificată“?

M-am mutat înapoi în oraşul natal ca să lucrez cu actorii cîteva luni înainte de filmare, dar cînd a trebuit să filmez i-am rugat pe Andrei Rus și pe Ana ­Szel să vină și ei. Ea făcuse deja un film cu familia ei, În burta balenei, coregizat cu Ana Lungu şi prezentat la Locarno în aceeași secțiune,  în urmă cu zece ani. E un film autobiografic cu un concept similar în care Ana (Szel, nota red.), fiica ei, familia și prietenii îşi joacă propriile roluri. M‑am lăsat „regizată“ de ei pentru că personal nu am putut să o fac… Uneori este foarte greu să arăţi părţile așa-zis „negative“, iar uneori nici nu le vezi. Andrei și Ana sînt prietenii mei de multă vreme, mă cunosc cu bune și cu rele și am fost sigură că vor face tot posibilul ca asta să se vadă în film.

Cu cel mai recent film mi se pare că aţi încercat o demitizare a ideii de familie „armonioasă“, accentuînd  exotismul ușor kitsch al Estului balcanic. Le-a plăcut filmul sîrbilor ?

Prin natura proiectului nostru, care pune în scenă situaţiile incomode, de la tînărul iubit la probleme în familie, filmul în mod ciudat încearcă să extragă comedia din asta. Presupun că rezultatul dă o senzaţie de sălbăticie între ficţiune şi realitate. Familia, foarte importantă în societatea balcanică, e zguduită de comportamentul Ivanei, dar, în acelaşi timp, și Ivana încearcă să schimbe ce au învăţat-o familia şi oraşul. Această ruptură dintre generații e martorul unei familii balcanice de azi. La festivalurile din fosta Iugoslavie unde Ivana cea Groaznică a fost proiectat, mi-am dat seama că mulţi spectatori s-au putut regăsi în unele situaţii.

Unde vom avea șansa să vedem Ivana cea Groaznică în România? Dar în străinătate?

Situaţia e destul de tristă pentru că cinematografele sînt închise. În România, în timpul verii, sînt ediţii mai limitate şi filmul se poate arăta doar în grădini. A avut ocazia să fie proiectat în deschiderea Festivalului Ceau, Cinema! din Timişoara, datorită oamenilor minunaţi care se ocupă de festivalul ăsta (Ionuţ Mareş şi Lucian Mîrcu). Urmează două proiecţii la TIFF, proiecţii open air în Bucureşti, dar şi cele două festivaluri restrînse din Croaţia şi Muntenegru.

interviu de Roxana CĂLINESCU

Credit foto Ivana Mladenovic: Andrei Runcanu