Am cunoscut-o pe Ioana Nicoară în urmă cu niște ani, la o ediție a Festivalului Anim’est de la Chișinău. Venise, împreună cu Sergiu Negulici, să prezinte Muntele Magic, regizat de Anca Damian. Era și primul film de animație la care lucrase. De atunci am urmărit proiectele artistice ale Ioanei și mi s-a părut un moment bun să vorbim despre animație și arte vizuale. Splendida Moarte Accident, scurtmetrajul la care e și co-scenaristă, îl puteți vedea online. (A. M. S.)

 

Cum a început povestea cu animația pentru dvs.?

Nu știu dacă povestea mea cu animația a început atunci cînd știam pe de rost replicile din Mica Sirenă sau tot ce conținea programul de la Cartoon Network, dar sigur am intrat într-o relație serioasă cu animația cînd m-am înscris, acum zece ani, la Animation Worksheep, un workshop intensiv de animație. Și cumva tot ce studiasem pînă atunci, grafică, desen, fotografie, m-a ajutat pe acest parcurs.

Cît de provocatoare e zona asta artistică? Care, la fel ca filmul, include pe lîngă story și multă tehnologie și o echipă. Crești ca artist animator odată cu vremurile?

Am lucrat și în echipe mai mari, și în echipe micuțe, și de una singură, și fiecare configurație e interesantă. Fiecare proiect e ca un puzzle sau ca un quest la care trebuie găsite soluții, fie ele de natură vizuală sau tehnică. Uneori îți poți lua timp să înveți un program nou sau să încerci mai multe variante de a rezolva ceva. Alteori, mergi înainte cu ceva ce știi că îți iese sigur. Sînt multe variabile care contribuie la dezvoltarea ta, dar cu siguranță crești și ești împins spre limite, sau dincolo de ceea ce credeai că sînt limite, căci proiectele devin tot mai ambițioase.

Cu scurtmetrajul animat Splendida Moarte Accident, unde semnați alături de Sergiu Negulici și Manuela Marcovici și scenariul, vă duceți într-o zonă de istorie literară și artistică. Revizitați o epocă, niște personaje. Ce a însemnat această poveste, acest proiect?

Splendida Moarte Accident a fost un proiect scris dintr-o dorință puternică de exprimare și de a formula întrebări a celor trei scenariști și într-un fel a fost și o declarație de curaj, căci ne doream să încercăm să facem un scurtmetraj de animație. Impulsul de a face aceste lucruri a fost declanșat de o scurtă întîlnire cu Medi Dinu, o pictoriță care, în acel moment, avea 104 ani. A fost atît de impresionantă acea întîlnire încît a declanșat un tăvălug de întrebări, idei și imagini. Pentru mine a însemnat multe lucruri, prinse într-un proces de maturizare și creștere. Odată cu scrierea scenariului, am căpătat un interes foarte puternic pentru istorie și memorialistică, a fost ca o ușă către altă lume, iar acest tip de cercetare mi-a rămas ca instrument de lucru cotidian și a schimbat felul în care privesc și judec prezentul. Procesul de realizare a filmului mi-a împins tot felul de limite din partea tehnică, am învățat foarte multe lucruri. Apoi, odată cu intrarea filmului în festivalurile din întreaga lume, am avut ocazia de a cerceta îndeaproape lumea filmelor independente de animație și de a cunoaște mulți animatori și realizatori de filme, ceea ce a fost ca un fel de școală pentru mine.

„De la Neacșu la AR”, proiectul Reniform de anul acesta, a însemnat întîlnirea dintre textele a 15 autori contemporani și animații 2 și 3 D. O expoziție care a călătorit de la Cîmpulung la Timișoara și care a pus în imagini poveștile lor. Cît de importantă e pentru voi legătura dintre ce faceți și ce se scrie azi?

Cum consider că arta și literatura contemporană spun lucruri despre lumea în care trăim și despre omul prezentului, sînt preocupată și de ce se scrie în prezent și sînt un cititor „vizual”, produc imediat imagini în minte atunci cînd citesc un text care îmi place și împărtășesc acest tip de lucru cu Sergiu Negulici, cu care am împărțit cele 15 animații. Mi-am dorit de multe ori, de-a lungul timpului, să pot materializa imagini vizuale ca impresii de lectură și mă bucur că am avut ocazia de a experimenta această legătură în acest format al realității augmentate.

Anul acest a însemnat și expoziția dvs. de portrete în acuarelă, Erai și tu acolo. Mi se pare că „figurile” dvs. sînt în mișcare și pictate. Că au un fel de fluiditate hipnotică ce te face să nu reușești niciodată să le prinzi cu totul. Ce mai poate să spună un portret?

Cum cele mai importante imagini din viața noastră sînt chipuri de oameni apropiați, iar felul în care îl înțelegem cel mai bine pe celălalt este prin expresiile feței lui, probabil că și reprezentarea portretului rămîne o formă intimă de expresie artistică de care este cel mai ușor să te apropii, ca privitor. Portretul e și o formă de explorare autoreferențială, e și o formă de explorare a celorlalți, iar pentru mine a fost un teren sigur de a desfășura obsesii cromatice sau de formă, de a cerceta plastic. Am fost surprinsă să văd că portretele mele pot spune, diferiților privitori, tot felul de lucruri pe care nu eu le-am pus acolo. Ceea ce m-a bucurat nespus.

În ce relație sînteți cu izolarea? A schimbat ceva perioada asta în felul în care lucrați?

Perioada asta mi-a schimbat radical ritmul vieții, dar sînt recunoscătoare pentru asta. M-a dus tot mai aproape de cum probabil mi-am imaginat că voi lucra, la modul ideal. Și în timp ce mi-au lipsit mulți oameni și găsesc apăsătoare perioadele prelungite în care nu am parte de prea multă apropiere de ceilalți, încep să mă pot concentra tot mai mult și mai bine, nu găsesc că mă pot plictisi și am început să cercetez și să experimentez tot mai mult. Iar ca un copil și adult de oraș, am descoperit natura într-un fel pe care nu îl cunoșteam și am devenit tot mai apropiată de lumea plantelor. Cu siguranță această perioadă mi-a schimbat în feluri nebănuite direcția.

Vedeți lucrurile pe care le faceți împărțite pe categorii, job și proiecte personale, sau există un fir roșu care le leagă? Și mă gîndesc și la faptul că pentru animație ai nevoie de resurse/finanțare, nu depinde doar de tine.

E o linie tot mai blurată între proiectele mele. Mi se întîmplă tot mai des ca proiecte care îmi sînt foarte personale să aducă și o recompensă financiară, iar asta e tot timpul minunat. Sînt și proiecte la care încerc să fiu cît mai atentă la ce se cere de la mine și la care încerc să lucrez cît mai eficient și bine, și eventual să învăț ceva nou. Mă preocupă tot mai des ideea de a genera proiecte pentru care să pot găsi și surse de finanțare, proiecte în care pot experimenta mai mult, eventual și în alte medii, cum sînt proiectele în realitatea augmentată.

Cît de deschiși sînt regizorii români la zona asta de animație și care e experiența dvs. de pînă acum legată de cinema-ul românesc?

Animația e un tip special de film, mai liber în viziune, dar mai costisitor ca timp și constrîngător în soluții. De asemenea, filmul de animație e o nișă și în ceea ce privește spectatorii, e un alt fel de a privi și decodifica imaginea vizuală, un exercițiu constant de interpretare, astfel că am întîlnit mai multă reticență față de filmul de animație. Cred că e firesc să fie așa, filmul de animație e la granița dintre film și arte plastice, poate folosi cu mult succes convenții vizuale și plasticitatea grafică către cele mai înalte delicii vizuale, în timp ce spune o poveste. Am lucrat și pentru filme de lungmetraj, cît și pentru scurtmetraje și fiecare proiect a fost diferit și a venit cu provocările sale.

Ce i-ați spune cuiva care își dorește să se apuce acum de animație?

Să învețe să deseneze foarte bine, va fi util indiferent de rolul pe care îl va avea în ceea ce privește filmul. Să își exerseze cultura vizuală, să studieze ce se întîmplă în artele vizuale, să caute să vadă filme de la festivaluri de animație, mai ales că noi avem un festival foarte conectat la lumea animației internaționale, Anim’est. Odată cu pandemia au devenit accesibile online și multe secțiuni din festivaluri importante de animație, inclusiv cel de la Annecy, cel mai vechi festival din Europa. Sînt și cîteva site-uri de specialitate, cum ar fi Zippy Frames, unde sînt interviuri cu autori de filme de animație. Toate acestea sînt resurse importante de învățare în ceea ce privește nenumăratele abordări ale filmelor de animație. Online se pot vedea multe filme de animație, ascunse prin tot felul de unghere ale Internetului, însă nu neapărat cele mai recente, din festivaluri. Aș zice totuși că o căutare după cîțiva regizori cum ar fi Martina Scarpelli, Špela Čadež, Nikita Diakur, Sasha Svirsky sau Réka Bucsi poate fi interesantă pentru oricine.

Dacă ați face un film despre cum ați trăit perioada recentă, care ar fi primul cadru?

Un personaj feminin, în haine de casă, soarbe tacticos dintr-un pahar de vin în dreptul geamului, în timp ce, în depărtare, blocuri ard într-un peisaj apocaliptic. Plantele de pe pervaz se mișcă încet pe o muzică de chill.

interviu realizat de Ana Maria SANDU