La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informații nu doar despre cunoștințe întîmplătoare, ci și despre prieteni, rude și chiar despre propriii copii. În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvîntul mamei dispărute, lăsînd-o să-și asume trecutul, dar și dînd viață unor zone ale memoriei afective pe care politica și istoria nu au reușit să le umbrească.

 

Există lucruri pe care le putem înțelege doar dacă ni se întîmplă nouă. Nu există nici o altă modalitate de a le descifra. Doar trăirea propriu-zisă ne oferă înțelegerea a ceea ce s-a întîmplat în realitate. Dacă fantezia noastră este suficient de îndrăzneață, putem să ne facem o idee, însă putem să înțelegem doar dacă ni se întîmplă cu adevărat. Acest lucru este valabil chiar și în cazul în care nu putem sau nu vrem să exprimăm ce s-a întîmplat sau pentru că nici nu poate fi exprimat, pentru că formularea nici măcar nu se compară, ba mai mult, omoară, anihilează experiența dobîndită.

Un astfel de eveniment a fost și moartea mamei noastre. Moartea mamei este un eveniment astral. „S-a rupt ultima verigă a lanțului”, i-a telegrafiat marele scriitor maghiar celebrei actrițe. La ce verigă se referea oare scriitorul? La cea care-l legase de umanitate? Cea care-i dăduse un sens vieții? Sau cazul în care medicul te informează că ai cancer sau afli că cineva la care ții foarte mult, prietenul, iubita, are cancer. Medicul a spus că. Pe de altă parte, adevărul este că. Iar tu nu faci decît să stai și să privești în gol. Sau avionul cu care călătorești e pe cale să se prăbușească. Atunci cu siguranță vei înțelege. Chiar dacă nu vei mai apuca să povestești. Varianta mai fericită e atunci cînd te afli într-o mașină care la unu noaptea părăsește drumul și se dă de trei ori de-a berbeleacul pe cîmpul înzăpezit. Liniște. Nu se aude nici un zgomot. Tăcere mortală. Apoi cineva începe să se miște. Rîsete isterice. N-a pățit nimeni nimic, nici măcar o zgîrietură. Începînd de atunci, privești lumea altfel. Nu simți nevoia să vorbiți despre asta, dar știi ceva ce pînă atunci nu știai.

Sau dacă o ființă amabilă, deșteaptă, minunată, matușa ta, la care ai apelat de mai multe ori pentru a primi sfaturi, se trezește într-o bună zi și nu știe cine e. Și atunci înțelegi ce este Alzheimer-ul. În zîmbetul ei s-a întipărit experiența unei vieți, corpul își mai amintește de persoana care a fost, chimia continuă să-și facă treaba, scheletul exterior rămîne întreg, doar că ea, dintre toți, nu știe cine este. Cu toate că întreaga ei lume se află la un braț distanță, se ascunde în fiecare mișcare a ei, i s-a întipărit din punct de vedere chimic în trup, vibrează în fiecare gest și frază. La suprafață nu i se observă absența. Ține în același fel cartea în mînă și citește aceeași pagină luni la rînd. Citește la fel de frumos ca întotdeauna, la lumina veiozei. E minunată. Rîde zgomotos, dar nu-și mai aduce aminte cum o cheamă. Este ea, și totuși nu este ea. Dacă ați cunoscut-o și ați iubit-o, atunci veți înțelege dintr-odată. Conștiința acestui fapt te lasă fără cuvinte. Dacă nu ați cunoscut-o și nu ați iubit-o, atunci e doar un caz trist, o știre în ziar, o curiozitate.

Sau dacă într-o bună zi (mă rog, într-o zi nu chiar atît de bună) afli că mama ta a fost racolată de regim. Ești sunat de o cunoștință care a dat din întîmplare de urma acestei informații. I-a căzut în mînă un document. Un început tipic pentru astfel de scenarii. Sună telefonul, vestea te izbește în moalele capului. Aici mai intervine un mic detaliu, departamentul III/I nu este tocmai același lucru cu departamentul III/III. Poți s-o întorci cum vrei, oricum nu-i pasă nimănui. Ia stați un pic, nu numai că nu este același lucru, e cu atît mai mult același lucru. Mama mea a fost agent sau informator. N-a fost. Ba a fost. Nu. Ba da. Bine, nu a fost informator, ci spion. Nu un spion adevărat, dar pe aproape. Nici, nici, a fost colaborator secret, cs. Un șurub minuscul, ultima rotiță dințată a unui aparat opresiv și meschin. Piesa care n-a putut fi niciodată suficient de mică. Și care n-a putut fi suficient de neînsemnată. Și o singură clipă modifică fiecare clipă pe care ai petrecut-o împreună cu acest șurub minuscul, cu această piesă minusculă, fiecare clipă pe care ai trăit-o alături de acest c.s., n.c. (colaborator secret, nume de cod). De parcă legile perspectivei și gravitației s-ar modifica de la un minut la altul. Cînd colo, ce să vezi, se pot modifica. Dar acest lucru nu modifică doar clipele petrecute împreună. Toate celelalte clipe devin și ele lipsite de apărare, sînt dezgolite, anihilînd ce-a fost înainte și ce va fi după, lichidează momentele de intimitate ale unei familii, primele întrebări, primii pași, primele cuvinte, gusturile savurate împreună, sărbătorile petrecute împreună, Crăciunul, stropitul fetelor cu parfum de Paști, prima zi de școală, ziua în care primești carnetul de note, farsele, poveștile, minciunile copilăroase, micile minuni, pagodele și dragonii chinezești de hîrtie deschizîndu-se în apa fierbinte, veselia, tristețea, partidele de cărți, iubirile, sorbitul împreună din ceaiul cu lapte, tonul cu smîntînă, langoșile de pe malul lacului Balaton, cubulețul de marțipan din vîrful cuțitului, Kellog’s Crispy Cornflakes, Spărgătorul de nuci, Lacul lebedelor, marile certuri, marile crize de plîns, febra fînului, Thomas Mann, marile ocazii cînd s-a făcut dreptate, marile ospeții, respirația zgomotoasă, durerea de dinți, excursiile, faptul că noaptea i-a turnat ulei fierbinte în urechi, că i-a masat tîmpla, i-a cîntat cîntece de leagăn în ebraică și maghiară, descoperirea lumii, albumele de fotografii, zumzetul noptatic al gîzelor, Schubert, Toscanini, toate sunetele tuturor pieselor muzicale pe care le-am ascultat vreodată, toate micile pauze dintre note, inclusiv liniștea. Totul devine suspect, mai ales frumusețea, totul devine banal: generozitatea, sacrificiul de sine. Totul devine valabil în raport cu altceva și despre asta nu se poate vorbi.

Însă nici nu se poate să nu vorbești despre asta. 

„În sufragerie se adunase o societate pestriță: de la regizori de film și de teatru pînă la muncitori necalificați, toată lumea era prezentă. Oaspeții reprezentau o secțiune transversală a societății de atunci și toate astea sugerau o considerabilă toleranță etnică și culturală. Ei bine, cine asigură condițiile pentru existența așa-numitei „universități volante” înființate de frații Forgács? Mama lor, bineînțeles, care din cînd în cînd restabilea ordinea în lumea rezervelor de alimente, a vaselor și a covoarelor. În alte privințe, lasă lucrurile să se desfășoare de la sine. Era o femeie deosebit de energică, însă deloc autoritară. În personalitatea ei se contopeau în mod armonios rafinamentul și hărnicia. Nici pînă în ziua de azi nu știu cum a reușit să-și facă timp pentru toți și pentru toate. Mi-a brodat și mie odată o minune de mărimea unei brichete. A lucrat la ea mai multe luni la rînd: auriu, argintiu, albastru, verde și roșu. Reprezenta o pasăre a paradisului care, potrivit legendei, zboară necontenit, doar în clipa morții coboară pe pămînt. Asta era imaginea ei despre mine? Sau acesta a fost felul în care s-a imortalizat pe sine? Toate astea vor ramîne pentru totdeauna fără răspuns, căci pe plan emoțional, a fost cît se poate de laconică. Cu toate că în această relatare am rămas fidel principiului discreției și mă refer la oameni fie folosind prenumele, fie trecîndu-i sub anonimat, nu mă pot abține să evoc numele ei cu rezonanță vetero-testamentară: Avi Shaul Bruria. Poate că prin intermediul personalității sale am ajuns să apreciez pentru prima dată distincția și manierele rafinate, prin ea mi-au devenit accesibile, pierzîndu-și caracterul protocolar. În mod unic, dar în același timp caracteristic ei, avea convingeri de stînga, cu toate că se întîmpla rar să vorbească despre vederile ei politice. De cele mai multe ori, își extrăgea vocabularul din viața practică și din poezie.”

Astfel a scris despre ea prietenul meu Dönci, mort de multă vreme, care venise dintr-o cu totul altă lume decît mine, ca-n cele din urmă să devină chitaristul formației underground Európa Kiadó.

*

*     *

Multă lume a admirat-o pe Bruria, astfel că ceea ce scriu aici va fi pentru ei o palmă cît toate zilele, va fi dezamăgitor și de o tristețe incomensurabilă. Așadar mama noastră este acest colaborator secret, această persoană operativă. O, dar bineînțeles că vor fi unii care nu vor fi deloc surprinși de asta. Eu v-am spus de la bun început, vor zice ei, știam eu că așa stau lucrurile. Haideți să urlăm. Să plîngem. Să ne adunăm și să discutăm. Să discutăm despre toate astea încă o dată. Să discutăm de zece ori, de o sută de ori, de o mie de ori. Să citim toate dosarele. Pînă la urmă eu de ce trebuie să citesc toate dosarele astea? Unul este dosarul de recrutare, celălalt e dosarul ei operativ. Să învățăm o nouă limbă, un nou vocabular, să facem cunoștință mai îndeaproape cu lumea care ne respinge în mod elementar, care ne face părul să ni se ridice pe mînă, care ne îngheață sîngele în vine, care ne face să ne trezim îngroziți în miezul nopții, o lume atît de inconforabilă și pe care pînă acum am privit-o de la o distanță atît de confortabilă. Aceia au fost întotdeauna alții. Oameni pe care îi judecăm cu atîta ușurință. Cei care fac cancer sînt întotdeauna alții. Cei care mor în accidente de mașină sînt întotdeauna alții. Și acum, iată, ne-a intrat pe sub piele, e mai rău decît un tatuaj, pentru că e invizibil.

Și încă un lucru rău. Deodată, te gîndești provocat de suferință, ori durere, ori rușine, pentru că și acum, cînd scriu asta, mă apucă adesea criza, în cele mai imprevizibile momente, mă îmbujorez de rușine și încerc să o atenuez cu ceva că totuși este ceva excepțional. Dar faptul că nu este ceva excepțional face parte din tragedie. Unele cazuri seamănă între ele decepționant de mult. Sînt atît de banale. Aproape toate încep la fel și se termină la fel. Fiecare poveste în parte este impregnată de monotonia documentelor, de jargonul idiot al serviciilor secrete și al statului. Totul este asemenea unui fetus diform închis într-un borcan cu spirt. Uleiul de pește. Pe care ea mi-l administra cu lingura în fiecare seară, obligîndu-mă să-l înghit. Acum, mirosul de hîrtie mucedă îmi umple camera. Am intrat adineauri și am simțit că mă înec. Toate scrisorile, toate plicurile, toate dosarele, toate albumele foto, toate gențile, toate amintirile, pînă la ultima, trebuie scoase încă o dată la lumină și cercetate, una cîte una. Stau aici, în mijlocul mirosului muced, miroase exact ca vechiul nostru dulap de haine. Miros din vremea copilăriei. Hîrtiile vechi, scrisorile par-avion, ziare îngălbenite, tăieturile din ziare, broșurile, ilustratele, fotografiile, certificatele și actele de identitate. Pînă acum au zăcut într-o dezordine controlată, răsfirate prin toată locuința. Umblu de colo-colo prin apartament, le adun, le duc pe toate la mine în cameră. E a doua oară cînd mă apuc de asta, vrînd să înțeleg ce s-a întîmplat. Prima oară m-am apucat la zece ani după moartea mamei. Așa s-a născut Zehuze. Atunci am început să fac ordine în haosul acela de nedescris. Dar nu am reușit niciodată să fac ordine cu adevărat.

În același timp, în mod pervers, această întorsătură are și un avantaj. Aruncă o lumină nemiloasă asupra poveștii propriei vieți. Faptul că totul este revalorizat, trebuie să fie revalorizat, te obligă să cîntărești încă o dată greutatea fiecărui lucru, pentru a putea cerceta de la o distanță de trei pași viața trăită cu prea multă implicare, datorită căreia corelațiile mai largi au fost dificil de perceput. S-ar putea spune că este o șansă. Dacă e ultima sau prima, asta nu contează.

(fragment din Dosarele mamei mele de András Forgách, traducere din limba maghiară de Andrei Dósa, în curs de apariție la Editura Pandora M, colecția „ANANSI. World Fiction”)