Discuția despre Criza de nervi a lui Cehov depășește cadrul analizei de cuplu pentru că are ca subiect o suferință individuală sau o decompensare care nu se produce în relație cu cineva identificabil, investit afectiv în viața personajului. Dacă în Amok a lui Stefan Zweig se poate vorbi totuși de un cuplu, în sensul că exista o relație incipientă, schițată într-un dialog, proiectată deviant și eșuată înainte să producă, în schița lui Cehov e vorba mai degrabă de relaționare decît de o relație propriu-zisă, între Vasiliev, studentul la Drept preocupat să combată prostituția și să-i salveze victimele, și un personaj colectiv – femeile decăzute de pe Sobolev (deși, la un moment dat, Vasiliev își imaginează că s-ar putea căsători cu una dintre ele ca să o scape).

Altfel, Criza de nervi a lui Cehov a suscitat multe discuții, pe măsura celebrității autorului, și destui psihiatri, literați sau cercetători au căutat să încadreze criza în nosologia curentă și să-i descifreze substratul psihologic. Odată cu apariția ediției a V-a a Manualului american de diagnostic și statistică și cu noua campanie de luptă împotriva prostituției #Iampriceless, a venit momentul să fie repusă în discuție.

Autor – model de lucru – personaj

Proza lui Cehov apare într-un volum colectiv publicat în 1889, la un an după sinuciderea lui Vsevolod Garșin, dedicat memoriei acestuia. Cînd primește invitația lui Pleșceev (era martie 1888), Cehov îi spune că nu are nici un material, doar o idee. Are, în schimb, o imagine foarte clară despre Garșin. El vrea să scrie o proză despre „un tînăr de plămadă garșiniană, cu o fire excepțională, cinstită și foarte sensibilă, care nimerește pentru întîia oară în viața lui într-o casă de toleranță” (din scrisoarea către Pleșceev). Mai mulți critici și comentatori literari au remarcat că o astfel de situație fusese deja pusă în pagină de Dostoievski (Însemnări din subteran), între Liza și Omul din Subteran.

Nu înseamnă că Cehov s-a inspirat din Dostoievski. Din corespondența cu editorii reiese limpede că Cehov avea în minte o situație potențială, nu de împrumut, ci pornită dintr-o preocupare personală. El schițase o relație de contrast între prostituate și un personaj cu o anumită structură de personalitate/viziune, din care putea să rezulte un conflict moral și, mai departe, unul dramatic. Nu-i rămînea decît să meargă pe teren și să translateze detaliile și prizele de autenticitate, din realitate, în schița lui.

Cehov pornește la drum avînd în minte figura lui Garșin, dar pe parcurs începe să se introducă tot mai mult în perspectiva personajului. În măsura în care tînărul Vasiliev are plămadă garșiniană, se poate spune că are și plămadă cehoviană, ceea ce nu înseamnă că cele două ar fi prea diferite, ba din contra, Vasiliev pare locul în care Cehov se întîlnește cu Garșin după moartea acestuia. „În primul rînd, pe oameni ca Garșin îi iubesc din tot sufletul…”

Din martie pînă în septembrie, Cehov nu avansează cu lucrul la povestire. Pleșceev îl zorește să i-o trimită și Cehov îi răspunde: „Încerc să descriu (atmosfera de pe) strada Sobolev, dar cu grijă, fără să cobor în mocirlă sau să folosesc un limbaj dur. Subiectul îmi pare atît de delicat încît orice detaliu ar putea ușor prinde proporții elefantine. Este dur, trist și serios”.

Cehov reușește să termine proza în noiembrie și i-o trimite editorului. E foarte probabil că pe atunci căzuse prima zăpadă și e foarte probabil ca Cehov să o fi văzut cu ochii lui în cartierul caselor de toleranță. Motivul primei zăpezi e un alt aspect mult discutat în studiile critice valoarea ei metaforică și narativă, fazele ei și, odată cu ele, schimbarea emoțiilor lui Vasiliev, a atmosferei generale și a încărcăturii afective. Dar e și un indiciu al relației autorului cu proza și cu personajul său.

La început, personajul Vasiliev are silueta morală a lui Garșin (așa și atît cît îl știa Cehov). Într-o a doua fază, Vasiliev se confruntă cu alte probleme decît cele de morală, e înfiorat de prostul gust al încăperilor, al îmbrăcăminții, al figurilor de prostituate, matroane, muzicanți și lachei. Ar fi bine totuși dacă vulgaritatea locurilor și a oamenilor ar fi doar vulgară, dar mai e și banală, hîdă și neinteresantă. (Aici pare că intervine gustul propriu a lui Cehov.) Sînt multe detalii vii, dialoguri veridice în scenele principale, dar și cîte o scenă bine conturată (cum e ciocnirea cu studentul beat, care îl sărută pe obraz) ce indică o documentare recentă. În ultima parte, influența modelului medical studiat se face tot mai tare simțită și pînă la urmă acoperă tot cîmpul narativ.

De-abia în cea de-a treia fază, Vasiliev devine cazul clinic. Întors acasă din cartierul „desfrîului” moscovit, Vasiliev nu are somn, e sub imperiul unor emoții puternice și, în loc să caute să se liniștească, el toarnă gaz peste foc. Face un travaliu de empatie încercînd să-și imagineze că ar fi tatăl sau fratele unei femei „pierdute” sau chiar o femeie „pierdută”, un travaliu excesiv și oarecum bizar, dar care e destul de familiar scriitorilor atunci cînd își caută personajele.

Mai departe, Vasiliev petrece treaz toată noaptea, încercînd să găsească soluții și cîntărindu-și judecățile morale, pînă cînd simte o îngrozitoare durere sufletească și o neputință totală, iar în final ajunge la spital. Coloratura afectivă, intensitatea emoțiilor, gîndurile care nu se mai opresc, gesturile și încercările de a ieși singur din criză sînt toate dimensiuni ale tabloului clinic ce nu-i poate fi străin lui Cehov din practica medicală. Pot să fie însă și niște deformări controlate sau amplificări de volum ale unor emoții și stări pe care le-a trăit chiar autorul.

Cehov era foarte implicat în subiectul cu prostituția, chiar înainte de a primi cererea să scrie proza, și probabil că în timpul lucrului s-a ambalat și mai tare. Înainte să trimită proza către editor, el îi scrie și lui Alexei Suvorin, un jurnalist moscovit: „Astăzi am terminat proza în memoria lui Garșin pentru volumul colectiv și e o mare ușurare. De ce tu nu scrii în ziarul tău despre prostituție? Pentru că e un rău oribil. Sobolev al nostru e un tîrg de sclave”.

Alt om cu sensibilitate năzdrăvană

Nu e deloc hazardată ipoteza că Vasiliev are o structură premorbidă nevrotică. Cea mai apropiată entitate diagnostică în DSM IV TR ar fi tulburarea de personalitate depresivă. Se găsesc acolo dispoziția cronică dominată de amărăciune, lipsă de bucurie, stimă de sine scăzută, sentimente de devalorizare, firea ruminativă, predispusă la îngrijorare, negativismul, spiritul critic în legătură cu alții, pesimismul și predispoziția pentru vinovăție și remușcare.

Toate aceste trăsături de personalitate sînt rigide în interacțiunea cu mediul și duc la inadaptare, incapacitare și suferință subiectivă. Încadrarea a fost valabilă în DSM II, apoi a fost scoasă din ediția a III-a, reintrodusă în DSM IV și iarăși scoasă din versiunea la zi. De acum, cele mai multe dintre tulburările de personalitate depresive cad în poalele largi ale distimiei și ce rămîne pe dinafară poate fi trecut fără bătăi de cap la tulburări nespecificate. Dacă trebuie să pună și un diagnostic cu cod, psihiatrii europeni trebuie să se mulțumească cu tulburarea psihonevrotică, o entitate abia schițată în ICD 10.

Cînd îi face portretul lui Vasiliev, Cehov are poziția autorului omniscient, face caracterizări directe, dar strecoară și elemente-cheie în dialogul dintre protagonist și cei doi tovarăși ai săi, studentul la medicină și pictorul. Chiar medicinistul îl apostrofează pe Vasiliev cînd vede cum acesta scrutează paharul de vodcă în căutarea unor resturi din dopul de plută. Reiese din replica lui că e un obicei mai vechi de-al lui Vasiliev, care le-a mai stricat și alte seri, exersîndu-și spiritul prea critic și prea lucid. E interesant că o replică asemănătoare primește și Gheorghidiu, al lui Camil Petrescu, de la companioana sa cu față tînără și păr argintiu, și are aceeași valență diagnostică, doar că e vorba de cel care observă firele de păr în mîncare și nu de resturile de plută din pahar. Fără studii de psihiatrie sau psihologie și fără vreun manual de diagnostic, doamna îl numește pe Gheorghidiu „un om cu sensibilitate năzdrăvană”.

Totuși, Vasiliev nu e Gheorghidiu. E doar o rudă a lui. Vasiliev nu are stenicitatea lui Gheorghidiu și e puțin probabil să susțină o relație sentimentală dură și complicată, așa cum duce protagonistul din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Se poate spune că Vasiliev e mai aproape de polul nevrotic. Chiar și în momentul crizei (pe care Cehov o stabilește la o durată de trei zile), Vasiliev cedează fără presiuni din partea celorlalți și cere ajutorul prietenilor să îl ducă la consultație, lucru pe care Gheorghidiu nu l-ar face nici în ruptul capului.

Ceea ce se întîmplă în mod îngrijorător în cazul lui Vasiliev este că, înainte să ceară ajutorul, el petrece ceva timp deconectat de realitate, deși nu neapărat psihotic (cu halucinații sau elemente productive), ci mai degrabă cade într-un fel de mentism și are un comportament neadecvat sau măcar periculos rătăcește pe străzi, speriat de zgomotele banale ale orașului, apoi se dezbracă lîngă podul vechi peste Iauza, în gerul iernii, încercînd prin asta să-și contracareze durerea morală – pentru ca, în final, să aibă impulsul de a se arunca în apă. (Se poate spune că Vasiliev se găsește într-un predicament situation, pe care și-a construit-o singur.)

Această criză nu este pur și simplu ficțională, ea e cît se poate de veridică și psihiatrii se întîlnesc cu așa ceva în practică destul de des. Astăzi termenul de criză este foare rar utilizat în psihiatrie,  aproape niciodată într-o discuție academică și nu poate fi găsit în nici un fel în vreun act medical. Corpul clinic nu-l mai recunoaște ca termen medical din cauza unei conotații peiorative (deși în Franța l-am mai întîlnit în descrierile clinice mai puțin formale).

Consemnarea și codarea unui astfel de episod poate da bătăi de cap oricărui psihiatru în camera de gardă, dar în mod practic, din punct de vedere al intervenției, lucrurile stau cît se poate de simplu și limpede. Și se pare că așa era și pe vremea lui Cehov, diferă doar substanțele și, eventual, generațiile de molecule. La fel procedează și doctorul Mihail Sergheici care, după anamneză, examenul clinic și o intervenție suportivă, îi prescrie bromură de potasiu și morfină (nici una nu ar fi prescrisă astăzi în Europa).

#Iampriceless

Așadar se schimbă forme, dar fondurile se schimbă mai greu. Diagnosticele se învechesc, își pierd valabilitatea în timp. Cadrul social se schimbă, la fel și interpretarea și gradul de adecvare a afecțiunilor în context.

Psihiatria, de pe vremea lui Christian Reil și pînă în prezent, a făcut progrese remarcabile doar în clasificarea, organizarea nosologică și tratamentul unor manifestări psihice, dar, spre deosebire de toate celelalte științe medicale, psihiatria nu a reușit să găsească cu adevărat sursa maladiilor care fac obiectul studiului său. Acest eșec a alimentat antipsihiatria să susțină că toate eforturile științifice ale psihiatriei sînt atinse de nulitate. Nu cunoaștem bolile mentale, ci cunoaștem comportamente care ne convin sau nu.

Psihiatria nu are un model științific complet, are un model mai degrabă umanist. Ea va rămîne întotdeauna tributară acestui model, fiind în mod declarat apărătoarea umanismului și, în mod nedeclarat, a ordinii și productivității societății laicizate. Paradigma umanistă se va tot schimba, e într-o continuă negociere. Psihiatria se va adapta și ea, cel mai probabil făcînd o mișcare periculoasă înspre terenul neurobiologiei. Scopul este acela de a obține comportamentele sociale dezirabile (și în mod sigur productive economic) fără efecte adverse semnificative (suferința individului).

Vasiliev are manifestări psihocomportamentale care ar fi alertat orice psihiatru sau pe cineva din anturaj, deși nu acestea îl aduc în fața medicului, ci chiar suferința lui declarată, faptul că el cere consultația. Doar că mai e ceva în această suferință, un aer pe care Cehov e foarte atent să-l strecoare printre rînduri. Suferința aceasta are în filigran inadecvarea. Caracterul ei patologic constă (și) în faptul că e exagerată și ineficientă. Ei îl privesc cumva cu compătimire, iar el e conștient de asta și se simte vinovat pentru propria slăbiciune. Slăbiciunile lui vin din faptul că își imaginează cum ar putea face ca prostituția să fie eradicată, că e idealist într-o lume apatică, mulțumită cu lucrurile așa cum sînt de cînd sînt, că pune lucrurile la suflet, cum se zice. Apoi mai sînt și altele. Sensibilitatea lui exagerată, în sensul de capacitate crescută în a recepta orice stimul al mediului. Scrupulele sale morale. Empatia pentru condiția umană. Capacitatea lui de a vedea o alegere forțată acolo unde cei mai mulți se opresc la nivelul că e „cea mai veche dintre meserii” (necesară și rentabilă în același timp) și cu asta, basta. Și, în fine, capacitatea lui de a identifica sursa răului: nu acela care vinde sex, ci acela care cumpără și creează oferta.

De curînd în Suedia a fost implementat Modelul Nordic, cu largul sprijin al mișcării feministe și al asociațiilor creștine. Face parte dintr-un pachet legislativ mai amplu, de combatere a violenței contra femeilor. (Videochat-ul nu e afectat. Dacă nu există contact, nu există nici risc de direct de agresiune, dar asta e altă discuție.) Modelul este adoptat cu mari eforturi în alte țări occidentale. În Olanda, campania #Iampriceless a strîns suficiente semnături pentru a determina o dezbatere în Parlament pentru abolirea prostituției și amendarea celor care cumpără sex. Multe activiste și activiști trebuie să fi avut momente de disperare, sentimente de inadecvare și de neputință, mai mult sau mai puțin severe, mai mult sau mai puțin perturbante social. Cert este că această mișcare vine dintr-o revoltă interioară față de degradarea umană, față de limitarea libertății și față de agresiunea umană prin sex.

Dacă ar fi fost în Amsterdam, în această epocă, Vasiliev nu ar fi fost anormal. Felul lui de a fi nu ar fi fost catalogat ca o slăbiciune de caracter. Sigur ar fi mers la proteste. Ar fi purtat o pancartă cu numele campaniei. Ar fi fost susținut și încurajat în demersul său de către ceilalți voluntari. What if it were your sister? În mod sigur nu s-ar fi simțit inadecvat. Cehov ar fi avut și el un status pe Facebook: I am priceless. Iar asta e cît se poate de corect.

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru.

Foto: A.P. Cehov (wikimedia commons)