În Bizanț știința de carte se bucura de multă prețuire. Școlile sătești și episcopale, preoții, călugării și învățătorii individuali puneau la dispoziție mijlocul de a învăța scrierea și citirea. Dar educația se făcea și la alt nivel, iar în capitală ajungea la cea mai înaltă ținută în instituțiile care pregăteau funcționari calificați pentru administrația civilă, armată și Biserică. Și cum pozițiile de frunte din toate sferele rămîneau deschise pentru orice cetățean care dovedea aptitudini, educația era privită ca un mijloc de mobilitate socială, o cheie a succesului în obținerea de slujbe înalte și evidențiere socială. Într-un circuit de potențare reciprocă, educația celor mici putea aduce o schimbare pozitivă pentru o întreagă familie, de care beneficiau toate rudele, care la rîndul lor investeau în instituții de educație și activități intelectuale ce consolidau și ridicau statutul celor cu școală de la Bizanț. Respectul și admirația bizantinilor pentru învățătură reprezintă o trăsătură definitorie a culturii imperiului.

Spre deosebire de Apus, unde educația superioară le era rezervată doar celor destinați carierei clericale, la Bizanț orice tînăr cu aptitudini putea să o urmeze. Dacă dialectul vorbit pe stradă, cu propriul vocabular și pronunție, funcționa ca mijloc de comunicare de zi cu zi, elina clasică – dialectul atic – domina învățămîntul superior, făcînd legătura dintre epopeile homerice și limba Bizanțului medieval. Erudiții bizantini foloseau limba greacă antică în scrieri și poate că o și vorbeau. În nordul Europei, colegii lor occidentali studiau latina ori greaca, foarte îndepărtate de limbile lor natale germanice, anglo-saxone ori romanice, evoluînd încet spre franceză, spaniolă și italiană. Deși îi studiau pe clasici – Cicero, Virgiliu și Ovidiu – cu o pasiune la fel de mare ca a bizantinilor față de elină, erau departe de același gen de continuitate. Doar chinezii i-au întrecut pe greci în susținerea celei mai îndelungate istorii lingvistice.

Sistemul de educație bizantin a fost și a rămas mereu clasic, bazat pe cele șapte arte liberale ale Antichității: trei subiecte literare (gramatica, retorica, logica), urmate de patru matematice (aritmetica, geometria, muzica și astronomia). Raționamentul filozofic inspira întregul plan de învățămînt, deși doar studenții avansați studiau textele lui Platon și Aristotel. Copiii începeau cu învățarea literelor și exersau scrierea alfabetului pe tăblițe de ceară sau de ardezie. Apoi treceau de la învățarea Fabulelor lui Esop la exerciții bazate pe Arta gramaticii de Dionysios Thrax (învățat din secolul al II-lea î.Hr.). Învățau pe dinafară poeme, și în primul rînd epopeile lui Homer. În medie memorau și înțelegeau treizeci de versuri pe zi, prin urmare înaintau cu greutate în masa de 15.000 de stihuri ale Iliadei. După poezie și gramatică, studentul adolescent era pregătit pentru retorică, studiul discursurilor și al modului de a alcătui vorbiri convingătoare, folosind scurte modele (progymnasmata) ale lui Aphthonios din Antiohia și culegeri de texte mai noi. Citeau discursurile lui Demostene și Libanius și exersau compunînd propriile lor cuvîntări pentru momente deosebite, cum ar fi căsătoriile imperiale. Tot acest trivium preceda studiul quadrivium-ului, incluzînd științele matematice și filozofia, care se desfășura în capitală.

Sub Constantin al V-lea, adică înainte de 775, s-a făcut o copie după Tabelele explicite ale lui Ptolemeu, instrumentul esențial pentru calculul mișcării soarelui, a lunii, a planetelor și, prin urmare, a eclipselor. La sfîrșitul secolului, curtea bizantină a angajat un astrolog care a folosit Tabelele pentru a întocmi horoscoape și a prezice tot soiul de evenimente. Aceeași tradiție științifică era mult apreciată la Bagdad, unde un călugăr creștin, Teofil, a servit drept astrolog principal al lui al-Mahdi (775-785), traducînd multe lucrări antice grecești în siriacă și arabă. Scrierile lui erau bine cunoscute și la Bizanț și probabil au stimulat un interes crescut în lucrări de astrologie pe care Biserica le considera în general nepotrivite. Refacerea textelor științifice la Bizanț este mai frapantă decît cultura literară care transpare limpede în Viețile mai multor patriarhi și sfinți din secolul al VIII-lea și al IX-lea, ca Tarasie (784-806), Nicefor (806-815) și Sf. Teodor, stareț al mănăstirii Studion (m. 826), care beneficiase de instrucție în metrica poetică clasică și compunea epigrame în stilul potrivit.

Dominația musulmană

Aceste iscusințe au fost păstrate și în mănăstirile palestiniene, sub dominația musulmană. În prima jumătate a secolului al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin și fratele său adoptat, Cosma, au fost excepțional de bine pregătiți în curriculum-ul clasic, inclusiv în matematică. Mar Saba, mănăstirea Sf. Sava de lîngă Ierusalim, avea o bibliotecă bogată, la care au contribuit o mulțime de erudiți și de copiști, pînă în perioada cruciadelor. Dar în anii 790, cînd musulmanii au devenit tot mai puțin îngăduitori, mulți învățați călugări palestinieni s-au mutat la Constantinopol. Unul dintre ei era Gheorghe, cunoscut ca Synkellos, deoarece servise ca synkellos (singhel, camarad de chilie) patriarhului Ierusalimului, care a sosit în capitală aducînd vasta sa Istorie care se ocupa de primele șase milenii, de la facerea lumii pînă la domnia lui Dioclețian. Tradiția de consemnare a întregii existențe omenești, folosind sistemul de datare de la cel dintîi an al lumii, anno mundi, se păstrase dincolo de granițele imperiului și adusese un nou impuls scrierii de istorie la Bizanț. Influența ei se vede limpede în Cronica atribuită lui Teofan Mărturisitorul, care a continuat opera lui Gheorghe Synkellos de la anno mundi 5777 (284-285 d.Hr.) pînă la 6305 (812-813 d.Hr.), probabil pe baza materialelor adunate de el. Și Patriarhul Nicefor a scris o mai scurtă Istorie narativă, care nu urmărește succesiunea an de an a evenimentelor, dar oferă o comparație interesantă cu aceea a lui Teofan pentru perioada 602-769 d.Hr.

Epistolele scrise de Sf. Teodor Studitul indică o preocupare paralelă de a consolida o formă retorică distinctă care urma să cunoască un viitor strălucit la Bizanț. Avînd grijă să protejeze anonimatul susținătorilor iconoduli, scrisorile din exil ale lui Teodor urmăreau un scop anume – să-i susțină pe adversarii iconoclasmului. Un învățător, rămas anonim, vorbea despre plăcerea lui de a cumpăra un exemplar din Sofocle și îi scria unui prieten solicitîndu-i să-i împrumute un text vechi, pe care dorea să-l copieze. Numeroși erudiți sau discipolii lor organizau colectarea scrisorilor, poate ținînd seama mai degrabă de stil decît de conținut. Predominau diverse aspecte ale vieții bizantine, cum ar fi dieta, clima, prietenia (deosebit de marcată în cazul scriitorilor aflați la distanță de capitală), ori sistemele de patronaj, exprimarea compasiunii în caz de îmbolnăvire sau deces și felicitări cu prilejul căsătoriei sau al nașterii unui copil. Faptul că la Bizanț s-au păstrat atît de multe colecții epistolare reflectă o practică răspîndită în rîndul intelectualilor, clerici sau laici, care excelau în această metodă literară de comunicare.

În secolul al IX-lea, un progres tehnic a stimulat mai multă strădanie literară: dezvoltarea scrierii legate (cu minuscule), la a cărei origine poate să se fi aflat cancelaria imperială. Aproximativ în aceeași perioadă s-a petrecut și o îmbunătățire comparabilă a scrierii în latină, ceea ce ne lasă să ghicim că scrierea în majuscule a ajuns să fie considerată greoaie și lentă de copiștii din ambele culturi. La Bizanț, schimbarea a fost însoțită de trecerea de la suluri de papirus la pergament, material mai durabil. În același timp, copiștii nu numai că au adoptat noul stil de scris, mai rapid, ci au introdus și schimbări de editare, cum ar fi capetele de capitol, punctuația și notele de pe marginea textului. Astfel, s-a salvat pentru posteritate în proporție semnificativă învățătura greacă antică, printre altele lucrarea lui Arhimede Despre corpurile plutitoare, recent descoperită pe un pergament care fusese curățat în vederea copierii unei cărți de rugăciuni, în secolul al XIII-lea.

Învățăturile din domeniul matematicii și al științelor sistematizate ca texte de Euclid și Ptolemeu au fost copiate de pe papirus pe pergament. În acest proces, au existat două personaje-cheie, Ioan Grămăticul, mai tîrziu patriarh iconoclast, și Leon, zis Matematicianul și Filozoful, care au compus și epigrame în stil clasic. Sub împăratul Teofil (829-842), Ioan a fost trimis de două ori în misiune diplomatică la arabi, de unde s-a întors cu știri despre lucrările științifice întreprinse de ei. Din cîte se pare, faima lui Leon s-a răspîndit pînă în califatul Abbasid din Bagdad, unde a fost dus ca prizonier unul dintre studenții săi. Aflînd de la acest student că un expert bizantin putea demonstra teoremele lui Euclid, califul, se spune, ar fi cerut să beneficieze de serviciile lui. Dar Teofil a refuzat să-l lase pe Leon să plece și l-a folosit ca profesor în capitală, unde a comandat cópii după multe texte științifice și literare antice grecești. În 863, cînd Bardas, cumnatul lui Teofil, a înființat școli noi de învățămînt superior, Leon a fost numit „mai-mare peste filozofi“ și, împreună cu o echipă de patru asistenți, a predat toate aspectele cuprinse în quadrivium-ul matematic.

Deși povestea despre studentul lui Leon pare imaginară, ea reflectă preocupări intens intelectuale atît la Bagdad, cît și la Bizanț. Sub califii Abbasizi din secolul al IX-lea, al-Ma’mun, al-Mu’tasim și al-Mutawakkil, învățații de la curte erau cuprinși într-o „Casă a Înțelepciunii“, iar în observatoarele construite de al-Ma’mun, astronomii arabi au făcut observații și mai precise decît cele ale lui Ptolemeu. În acest mediu stimulator, al-Khwarizmi (cca 790 – cca 850) a dezvoltat un nou domeniu al matematicii – algebra –, cea dintîi soluție sistematică a ecuațiilor liniare și de gradul al doilea; s-a folosit de cifre indiene/arabe, de conceptul de zero și de separatorul zecimal, și a scris despre geografie, astronomie și astrologie. Aceste progrese au fost stimulate de traducerea în arabă a vechilor lucrări științifice din greacă și siriacă. Din cele treisprezece cărți de teoreme ale lui Diophantos (matematician din Alexandria secolului al III-lea d.Hr.), zece s-au păstrat în arabă, șase în greacă și trei s-au pierdut, sugerînd că, la începutul secolului al IX-lea, învățații musulmani au tradus cea mai completă versiune cunoscută atunci.

Schimburile culturale dintre Constantinopol și Bagdad au mers în ambele direcții, însă învățătura științifică s-a propagat mai repede și mai departe în lumea islamică. În secolele următoare, textele arabe au fost traduse în greacă, moștenirea îmbogățită a lumii antice parcurgînd astfel un cerc complet.

(fragment din volumul Miracolul Bizanțului, traducere de Mihai Moroiu, în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts)

Judith Herrin (n. 1942) este arheolog, cercetătoare și scriitoare britanică, a predat studii bizantine la Kingʼs College din Londra.