„Mihai, nu mai suferi atît, lasă pictura să sufere şi ea!“ Cine ţi-a spus aceste cuvinte şi în ce context?

A fost o vorbă extraordinară pe care mi‑a spus-o Horia Bernea, la Tescani. Seara veneam la masă supărat după o zi de lucru, nemulţumit, iar Horia Bernea mi-a spus chestia asta care este absolut formidabilă şi i se potriveşte lui Bernea, îl caracterizează. O spunea ca un îndemn: nu-i mai băga pe gît picturii ce vrei tu, mai las-o să facă şi ce vrea ea! Şi dacă face cîte o boacănă, ca un copil, las-o să facă şi boacăne. Legat de asta, tot la Tescani, altădată, prin 1988, după ce Andrei Pleşu publicase Minima Moralia, Theodor Redlow mă rugase să scriu un articol pentru revista Arta despre această carte. Am scris articolul acolo, la Tescani. Bernea era curios și i l-am citit. Începea cam aşa: „Pictorul necăjit…“ Bernea s-a enervat, dar a și început să rîdă: „Cum adică pictorul necăjit?! Pictorul e un om serios, cutezător, explorator!“ După vreo două zile, seara, s-a întors de la peisaj bombănind. Şi îmi zice: „Da, aşa este! Pictorul necăjit…“

Era un tip calculat?

Avea un dichis extraordinar. În atelierul lui erau ordine, curăţenie şi-o frumuseţe aparte, exact opusul atelierului meu. Avea o vitrină unde ţinea sticle diferite, cu forme diferite şi din materiale diferite, în care erau felurite băuturici. Sticluţe frumoase. Ştia să le aleagă. Şi elixirurile ştia să le aleagă. Începea de obicei cu un păhărel de whisky, după aceea venea o bere, apoi urmau şpriţurile, iar după şpriţuri se întorcea la un păhărel de ţuică întoarsă.

Ce înseamnă ţuică întoarsă?

Înseamnă ţuică trasă de două ori. După ţuica întoarsă, iar se întorcea la şpriţuri. Avea o tehnică înaltă. Între timp, savura aperitive, brînză, măsline. Era un gurmand specialist. Ştia să dozeze toate, nu doar în pictură, ci şi în viaţă. Cînd venea de la muzeu, Marga, soţia lui, îl aştepta cu masa pusă. Totdeauna pe masă trebuia să fie o vază cu flori. Să fie nu doar bun, să fie şi frumos.

Povesteşte-mi despre programul lui Horia Bernea.

Cum ţi-am spus, cînd venea de la muzeu, Marga îl aştepta cu masa pusă. Mînca, îşi mai punea un păhărel de whisky şi, cu el în mînă, intra în atelier. În atelier avea un dulap unde ţinea CD-urile şi maşina de cîntat, cutia cu muzică. În acest dulap mai avea un scăunel ţărănesc, trepied, se aşeza pe el, să audă bubuiturile îndeaproape. Dădea muzica foarte tare – jazz-ul era pasiunea lui. Mi-a spus odată: „Pasiunea vieţii mele a fost jazz-ul“. Între timp, mai şi picta, şi iar mai intra în dulăpior, şi iar mai picta. Avea cinci şevalete. Îi plăcea să aibă, dar nu ca unuia însetat de avuţie. Îi plăcea să se răsfeţe, să se desfete. El „gusta“ şevaletele acelea, se bucura de ele. După programul de atelier, urca în bibliotecă – avea o scară din metal vopsită albastru deschis. Paul Gherasim îmi spunea că metalul se vopseşte în culori închise. Bernea a trîntit un bleu! Acolo citea o oră, două, apoi mergea în dormitor, unde pe noptiera lui era întotdeauna Biblia, din care mai citea puţin înainte de somn. În Biblie păstra o foaie pe care era un pasaj copiat de Pleşu, tot din Biblie, ceva de genul „Dragostea nu moare niciodată“.

Epistola către Corinteni, 13: „Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfîrşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfîrşit.“

Exact! Şi după ce citea din Biblie, se culca. Marga mi-a spus că el se ţinea strict de acest program. Nu se abătea decît cînd mergea la petreceri, la mine sau mai ştiu eu unde…

Cînd l-ai cunoscut pe Horia Bernea?

Prin ultimul meu an de liceu. Eram cu sora mea, Anca, şi cu o bună prietenă a noastră, Floriana Avramescu, la Mănăstirea Cernica, bătînd la chilia părintelui Benedict Ghiuş. Uşa se deschide, prin ea ies Horia şi Marga Bernea, care tocmai plecau. Floriana ne-a făcut cunoştinţă. Marga îşi aminteşte şi astăzi de acea întîlnire: „Ce frumoşi, ce cuminţi eraţi amîndoi, tu şi Anca!“. Apoi, în 1985, Paul Gherasim m-a dus la Horia Bernea, la atelier. Bernea tocmai pregătea expoziţia personală care a avut loc în 1985, la Muzeul de Artă, intitulată „Prapor“. Mi‑a dat o cartolină, invitaţie pentru expoziţie. Atelierul din Şelari pe care îl avea atunci era micuţ, bine ordonat. Avea un fotoliu în care lucra şi rastelul, de unde mai scotea cîte o pînză, să-ţi arate ceva. Era un om care ştia ce este prietenia. În acelaşi timp, totuşi, avea un fel de-a pune şi o mică distanţă între el şi tine. Nu suferea familiarităţile.

Situaţie exprimată prin ,,a te trage de brăcinari“.

Da, exact. Am avut, de curînd, o discuţie cu Marga Bernea: „Marga, mă cunoşti, eu vorbesc şi în dodii, mai spun şi prostii, chiar îmi place să mai spun şi prostii, vreau să te întreb, Horia Bernea vorbea vreodată în dodii?“ „Niciodată!“ – mi-a răspuns ea categoric. Era un om foarte serios.

Povesteşte-mi despre grupul „9+1“, din care Horia Bernea a făcut parte.

În 1981 a fost prima lor expoziţie, în 1982 a doua, la Muzeul Partidului, iar a treia, în 1990. Se aleseseră între ei, cumva socotindu-se că sînt cei mai buni din breaslă. O grămadă de alţi artişti importanţi rămăseseră pe dinafară, unii pentru că au refuzat – Paul Gherasim a fost invitat, dar a refuzat, a zis: „Eu nu expun cu elita“ –, iar alţii, pentru că n-au fost invitaţi. Ei s-au autodeclarat cei mai buni. Erau şi alţii la fel de buni, cum ar fi Ionică Grigorescu, Octav Grigorescu, care n-au fost invitaţi în constituirea grupului. Îmi amintesc că m-am întîlnit cu Reli Mocanu. Se deschisese expoziţia „9+1“ de vreo două zile doar, iar ea, foarte entuziasmată, mi-a zis: „Mihai, tu îţi dai seama?! Ăştia au intrat acum în istoria artei româneşti!“.

Exista o coeziune între membrii grupului?

Nu, păi tocmai că nu era. Îmi amintesc că Mircea Spătaru îl „gelozea“ pe Horia Bernea îngrozitor, şi totuşi au expus în 1990 împreună, ca „9+1“, adică exact ca o coeziune între genii! Care coeziune?! Ţin să subliniez că Horia Bernea era un pictor foarte bun şi un om grozav. Pictori foarte buni şi oameni grozavi mai erau în vremea aceea, dar Bernea a avut norocul să intre pe un anumit tip de avangardă. A fost astfel, într-un anumit fel, cel mai stimat de o anumită pătură a breslei.

Horia Bernea, om al contrastelor, un conceptualist cu înclinaţii metafizice, care îmbină modernitatea cu tradiţia, abstractul cu figurativul, lucră­rile sale tind să pună accentul pe textură şi materialitatea picturii,
 într-un spirit de avangardă. Așadar, Horia Bernea, om al contrastelor, la Mănăstirea Văratec citea romane poliţiste, iar la Paris citea
Filocalia…

Horia Bernea a avut cei mai mulţi imitatori în pictură. Paul Gherasim îmi spunea odată: „Uite, îl imită, dar Bernea este întotdeauna surprinzător! Pictează un prapor, apoi portretul Margăi, după natură, foarte clasic, în maniera lui Camille Corot. Imitatorii nu se aşteaptă la aşa salturi.“ În sensul ăsta, a fost unic. Bernea a fost pentru breasla pictorilor noştri ca o pîine bună, din care te poţi hrăni. Un pictor cel puţin la fel de tare, Mihai Horea, era abstract şi tot aşa o ţinea, abstract, şi anume numai cu acel abstract numai al lui. Care era formidabil. Pe cînd Horia Bernea sărea de ici-colo, la fel ca Picasso. Picasso a fost un tip care a dat de gîndit enorm colegilor lui, contemporanilor lui, chiar şi urmaşilor lui, mai mult decît au dat de gîndit alţii precum Bonnard, de pildă, care era un pictor la fel de grozav ca Picasso, dacă nu şi mai şi! Şi totuşi, Picasso…

Dacă tot vorbim de Picasso, îmi vine în minte vorba lui: „Aş vrea să trăiesc ca un om sărac cu mulţi bani“. Cum stătea Horia Bernea cu vînzarea lucrărilor?

Stătea bine. Paul Neagu, care i-a fost prieten din tinerețe pînă la sfîrşitul vieţii, era cam gelos pe chestia asta. Zicea că Horia Bernea vinde pentru că pictează figurativ şi clasic. Horia Bernea mi-a spus că la el traiectoria a fost inversă decît a majorităţii pictorilor moderni. A început conceptual, abstract, ,,modern“, informal şi, încet-încet, s-a întors la un stil foarte clasic, cu care nu a încheiat pentru că el tot timpul combina, sărea de la una la alta: mai făcea un paviment de la Roma care era abstract şi pe urmă iar trăgea un peisaj. Vindea bine din trei motive. Unu, pentru că avea faimă; doi, că picta bine; trei, cum zicea cu mare amar Paul ­Neagu, pentru că picta pe înţelesul oamenilor.

Păi, acest fapt, de a picta pe înţelesul oamenilor, nu-i un lucru rău.

Nu este rău, dar nu-i nici necesar. E un lucru bun, dar nu-i necesar.

Limbajul artei este un limbaj universal, atît o lucrare abstractă, cît şi una figurativă ar trebui să fie pe înţelesul privitorilor.

Oamenii nu sînt întotdeauna atenţi la ,,limbaj“. Oamenii se uită la figurativ, însă figuraţia este imitaţie, mimesis, nu-i ceva concret. Pe cînd dacă pui un roşu, sau tragi o verticală, acela este chiar un roşu, şi chiar o verticală. E ceva concret, nu este o imitaţie, ca strugurele pictat de Apelles care să fie ciugulit de o pasăre. Vrăbiuţele vin mai puţin la limbajul picturii, poate un fluture să vină la un roşu, dar la o verticală nu ştiu cine ar veni.

Ionică Grigorescu spunea despre „un roşu“ că nu este abstract, ci, dimpotrivă, este foarte concret.

Dacă spui „roşu“, e abstract. ,,Roşu“ nu poţi vedea nicăieri pe lume. ,,Am văzut roşu în faţa ochilor“ este doar un fel de a spune. Ceea ce vedem cu adevărat este „un roşu“ sau „alt roşu“. Sînt multe feluri de roşu. Nici un pictor nu poate pune ,,roşu“. Roşul în sine nu există decît în teoria culorilor.

Horia Bernea a înfiinţat şi a fost directorul prodigios al Muzeului Naţional al Ţăranului Român, în cadrul căruia a propus o muzeografie mărturisitoare, adresată inimii, nu raţiunii. În 1990, Andrei Pleşu, ministrul Culturii, i-a dat pe mînă lui Horia Bernea fostul Muzeu al Partidului…

Ştia ce face! Andrei Pleşu, cunoscîndu-l de-o viaţă pe Bernea şi fiindu-i prieten, a ştiut cui să dea pe mînă muzeul. Ar fi putut, de exemplu, să i-l dea lui Paul Gherasim, care ar fi făcut cu totul alt tip de muzeu. I l-a dat lui Horia Bernea pentru că, în primul rînd, era fiul etnologului Ernest Bernea, care făcea parte din şcoala lui Dimitrie Gusti. Iar Bernea a iubit arta ţăranului, era tobă de muzica lui, îndrăgostit de ceramică, scoarţe. Acolo, el și-a făcut o echipă. El era directorul, dirija, însă era un om care ştia, spre deosebire de alţii, să-i mai lase pe unii să cînte şi singuri, să improvizeze, de exemplu pe Irina Nicolau, devenită un nume faimos al Muzeului Ţăranului. Am fost prieteni, o cunoșteam bine. Dar ea mai făcea şi prostii. Era mare amatoare a kitsch-ului. Era admiratoare şi a unui tip de pop-art, decupa figuri din fotografii, distrugînd fotografiile, le expunea aşa, ciuntite. Ei, Bernea mai lăsa să treacă şi chestia asta. Adică era atît de viu Horia Bernea, încît mai lăsa muzeul să sufere şi el, mai lăsa pictura să sufere şi ea!…

Muzeul Naţional al Ţăranului Român a fost deschis de Ziua Crucii, pe 14 septembrie, ziua de naştere a lui Horia Bernea, cu o expoziţie dedicată crucii. El zicea în felul următor: „Esenţa culturii tradiţionale ţărăneşti are ca simbol crucea“. Oare de ce zicea asta?

Pentru că în imaginarul lui Bernea, adică în realitatea conştiinţei lui cea mai deplină, ţăranul român era creştin. Şi atunci, bineînţeles, crucea este un element esenţial. În ceea ce priveşte aranjarea muzeului, de pildă, Horia Bernea nu voia să pună etichete. Nu a pus etichete. Muzeele de artă etnografică de pretutindeni pun exponatelor etichete pe care scrie coasă, ori furcă, ori ciob, secolul cutare. Or, Bernea a vrut ceva atemporal și poetic. Erau file cu date exacte într-o mapă dacă voiai să citeşti, să te informezi, dar altfel nu.

Opera lui Horia Bernea: Stîlpul, definit de Mircea Eliade ca Axis Mundi.

Horia Bernea era un om drept, stătea drept, avea o structură de om drept. Stîlpul provine pe de-o parte din structura dreaptă a autorului, dar, pe de altă parte, el mergea des să picteze la Mănăstirea Văratec. Şi, cînd ieșea din chilia unde locuia, în curte vedea în fiecare zi stîlpul pridvorului. Şi, vorba poetului: „Îl vede azi, îl vede mîini…“, i-a căzut drag. A început să-l picteze. Este stîlpul de la Văratec.

Interioare de biserici…

Horia Bernea mi-a spus că într-o vreme nu mai intra niciodată în biserici fără aparatul de fotografiat, făcea fotografii. Şi lucra după ele. Fotografia este un material la fel de bun ca oricare altul. Asta ţine de două lucruri. Primul – el voia să mărturisească ceva prin pictura lui, să mărturisească pentru toată lumea. E interior de biserică, nu-i interior de grajd. Nu-i vorbă, şi grajduri a pictat în tinereţea lui şi le-a pictat splendid. El era apologet creştin, voia chestia asta, să mărturisească. Al doilea lucru, Bernea era foarte interesat de cum au gîndit artiştii arhitectura. În Oltenia e un anumit fel de arhitectură bisericească, el zicea că, din punct de vedere arhitectural, bisericile din Oltenia sînt cele mai variate, mai năstruşnice. Cele din Transilvania sînt altfel. Interesul lui era, adesea, ca al unui etnolog.

Nudurile lui Horia Bernea, care îmi plac în mod deosebit şi despre care se vorbeşte prea puţin!

Pictase, la un moment dat, nişte prapori unde înfăţişase – asta ţine de felul lui paradoxal de a fi – nişte picioare de femeie. În cruce. Ce l-au mai criticat şi Berindei, şi Paul Gherasim! „Cum pui acolo cracii ăia?…“ Lui Bernea îi convenea. Asta a fost prima lui variantă de nud. Pe urmă, fiindcă el voia să facă o recapitulare a temelor clasice, peisaj, natură moartă, nud, portret etc., din ziarele care-i cădeau în mînă decupa cîte un nud cînd îi plăcea – pentru că abundă ziarele de nuduri. Şi picta după ele. La Tescani, în ultimul lui an de viaţă, a pictat un nud. În atelierul lui de la Tescani avea pe perete o pictură cu autor necunoscut, ceva de secol XIX, o doamnă îmbrăcată în rochie lungă, bleu, cu nişte papucei în picioare, tot bleu şi aceştia. Şi ce şi-o fi spus? Prea mult bleu! Aşadar, i-a scos rochia…

Nudul cu papucei albaştri!

Exact acela este! Horia Bernea se amuza, se distra, cerceta. Apoi iar s-au scandalizat cîte unii: picta interioare de biserică unde mai apărea un nud, zugrăvit pe perete, printre icoanele frescei! În biserică nu se arată nud decît Maria Egipteanca sau martiri, dar chiar şi aceia au barbă lungă, să le acopere goliciunea. El ce făcea? Decupa nuduri din ziare şi lucra după ele, le introducea în compoziţii. Îi plăcea să provoace! Cînd am fost, cred, a doua oară la Bernea în atelier, a scos două pînze vechi din perioada de la Poiana Mărului, pictate pe pînză de sac. Pe una era un peisaj expresionist foarte impresionant, dramatic, în plină pastă. În lucrarea asta era și o lună plină, trîntită undeva în peisaj, era o lună neagră, cu un mic contur alb. Lună neagră! Cine a mai văzut lună neagră? Iar Bernea comenta, în timp ce îmi arăta lucrarea: „Vreţi luna? Na-ţi măi, luna!“. Îi plăcea să provoace.

În „X20“, Erwin Kessler spunea despre Horia Bernea şi, de altfel, despre toţi artiştii din generaţiile ’60, ’70, ’80, că reputaţia lor a fost strict locală, că nu au reuşit să se impună internaţional.

Horia Bernea mi-a dat cîndva o lămurire în această privinţă, fără însă ca eu să-l fi întrebat. Andrei Pleşu îi povestise că ar fi avut Sadoveanu un titlu care suna aşa: „De ce nu vrea scriitorul moldovean să fie universal“. Treaba lui! Care‑i chestia? Nici Luchian nu s-a impus internaţional. Ei, şi?

Sînt foarte curioasă cum se înţelegea Paul Gherasim cu Horia Bernea, două personalităţi puternice.

Au fost vecini de atelier în Şelari. Bernea pufăia enorm, Paul Gherasim detesta fumatul şi fumul, şi „fumurile“. Dar cînd mergea la Bernea în atelier, nu zicea nimic. Bernea pufăia, iar Paul nu pleca. Uite că se înţelegeau!

Dar cum decurgea o discuţie între Horia Bernea şi Paul Gherasim, cine tăcea?

Interesantă întrebare. Vorbeau amîndoi. La Tescani, cînd se stătea la mese, Bernea striga peste masă, patrona totul…

Aşa mi-l şi imaginez!

Era regele Tescaniului, în sensul cel mai bun al cuvîntului. Bună întrebarea asta a ta. Cineva remarca altceva, că Paul, cînd se afla faţă cu Afane Teodoreanu, tăcea și Afane vorbea. Cînd Bernea şi Paul erau împreună, vorbeau amîndoi. Erau foarte diferiţi: Bernea tunător, iar Paul, ţi-l descriu cu un cuvînt care îi plăcea lui, murmur.

Horia Bernea spunea despre sine că este „Prolog“* dinainte de a fi „Prologul“

Eram în atelierul din str. Ion Bogdan şi, la un moment dat, Bernea îmi zice: „Eu sînt «Prolog» dinainte de a fi «Prologul»“. Ce însemna asta? Însemna că lucra după natură, pentru că a lucra după natură era una dintre direcţiile grupării „Prolog“. Noi pictam simboluri, fie o masă cu potirul şi strugurii, cum e cazul lui Horea Paştina, fie un clopot, cum este cazul meu, fie un octogon, cum este cazul lui Paul Gherasim. Ei bine, Horia Bernea făcea şi chestia asta, picta după natură, apoi picta un prapor – iar praporii lui Bernea sînt crucea! Deci, în sensul acesta, avea dreptate. A fost „Prolog“ dinainte de a fi „Prologul“. Singurul argument care desfide felul lui Horia Bernea de a fi „Prolog“ dinainte de a fi „Prologul“ este că „Prolog“ e echipă. Înseamnă a fi împreună. De unul singur nu poţi fi „Prolog“. E limpede ca bună ziua, nu există „Prolog“ de unul singur.

Dar Horia Bernea a fost „Prolog“? A expus mereu cu voi.

Da. Eram prieteni foarte apropiaţi cu toţii! Odată mă aflam cu Horea Paştina într-o tabără de creaţie prin Moldova, Bernea era la Ipoteşti, în apropiere. Singur. Mă sună: „Hai, Mihai, ia-l pe Horea şi veniţi încoace, ce staţi acolo…“. Şi aşa am făcut! Eram împreună. După ce Horia Bernea s-a dus, Horea Paștina mi-a spus: „Eu nu mai merg la Tescani, pentru că acolo mergeam cu Bernea împreună“. M-a impresionat chestia asta!

Şi a mai mers?

Nu, deşi a fost invitat de mai multe ori.

Povesteşte-mi despre prietenia lui Horia Bernea cu Andrei Pleşu, ştiu că erau prieteni buni.

O prietenie veche. Se admirau unul pe altul.

Ce înseamnă admiraţia?

Lui Pleşu îi plăcea cum pictează Bernea, dar și cum se poartă omul Bernea. Lui Bernea îi plăcea cum scrie, cum gîndeşte Andrei Pleşu, dar și cum se poartă acesta firesc, deschis. Începînd cu sfîrşitul anilor ’80, Andrei Pleşu a refuzat să mai deschidă expoziţii, să mai vorbească la vernisaje. După ’90, nu a vorbit public decît în situaţia unor vernisaje legate de Horia Bernea.

Povesteşte-mi o întîmplare memorabilă cu Horia Bernea.

Eram tot într-o tabără de creaţie – cantonament de pictură, prefer să îl numesc – cu Horia Bernea, Horea Paştina, Doru Ulian, Mihai Horea şi eu. Am făcut un periplu la Mănăstirea Rîmeţ, pe piscuri de munte, sălbatice. Am fost invitați să stăm cu maica stareţă la masă. Eu aveam o haină pe mine, iar, sub haină, o cămaşă cu mînecă scurtă. La masă, îmi scot haina, o pun pe spătarul scaunului, rămîn cu mînecă scurtă. Bernea se uită la mine, mîrîie, buza începe să-i tremure, se enervează şi mă apostrofează: „De ce ţi-ai dat haina jos, e mănăstire, cum stai cu mînecă scurtă?!“. Iar eu i-am trîntit: „Domnu’ Bernea, mai lăsaţi-mă în pace!“. Ieşind de la masă, după consumarea agapei, coborînd scările, îmi spune: „Mihai, nu ştii tu cît de mult te iubesc eu pe tine“. I-am răspuns: „Domnu’ Bernea, văd foarte bine, se vede…“ Ştiam bine cît de mult mă iubeşte. Iar cît privește protocolul ținutei în mănăstire, el avea dreptate, recunosc acum.

Foloseai pronume de politeţe cînd i te adresai?

Ţi-am zis, ţinea să aibă o protecţie. Eram foarte buni prieteni, dar el era „domnu’ Bernea“ pentru mine. Cînd însă vorbeam despre el cu soţia și cu apropiații mei, îl numeam, între noi, „Bernică“. Eu inventasem chiar o expresie anume pentru el: „Berneacessity“ („Bear necessity“!). Din dragoste spuneam aşa.

Ce i-ai spune lui Horia Bernea, acum?

Că mi-e dor de el!

* Grupare artistică ce a luat ființă în 1985, formată din Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștina, Christian Paraschiv, Mihai Sârbulescu și Ion Grigorescu, alături de care Horia Bernea a expus.

Maria Pașc este istoric de artă.

Foto: Horia Bernea (sus), Mihai Sârbulescu (centru), Horia Bernea - „Prapor” (jos)