La nivel continental, percepția publică dominantă în privința  freelancer-ilor este acea categorie pentru cei fără „un job adevărat“. De fapt, o asemenea formă de funcționare în cîmpul profesiunii este, în majoritatea cazurilor, o opțiune. În sistemele concurențiale există meserii predispuse prin natura lor la liber-profesionism. Cele vocaționale în primul rînd, pentru că nu poți seta un artist să creeze de la 9 la 17, în limitele orarului standard al unei zile de muncă. Însă statisticile indică – într-un 14% self employed în totalul forței de muncă din UE – că cei mai numeroși lucrează în marketing și comunicare (40%) și IT/tech (26,5%). Cifrele se referă la anul 2018, iar evaluarea relevă că 18% activează în arte.

Conform National Endowment fot the Arts, în SUA, peste cinci milioane de oameni lucrează în sfera culturii. Dintre ei, cam jumătate sînt artiști, adică muzicieni, dansatori, coregrafi, producători, animatori, designeri, actori. În același spațiu geografic, US Census Bureau Data (statistici publicate în International Artsmanager, iunie 2019) zice că artiștii au de 3,6 ori mai mari șanse decît orice altă categorie de lucrători să fie self employed. Cei care optează pentru o carieră artistică știu cum arată piața muncii și se instruiesc pentru perspectiva imprevizibilității continue. Mulți preferă acest sistem: 79% din cei intervievați au susținut că nu le convine să lucreze pentru alții, 58% că le place programul flexibil. Cu toții știu că pentru a prinde un contract trebuie să aplici la nenumărate proiecte, să fii la maximum de potențial și să convingi că tu ești cel mai potrivit. Nu puțini ajung să părăsească profesiunea după ce au trăit o vreme din day jobs și au sperat că va veni marele rol și confortabilul cîștig. Aceleași statistici de peste Ocean spun că doar între 5 și 10% din absolvenții de actorie ajung să-și plătească facturile exclusiv din asta.

Ce îi motivează pe adepții self employed de pe „bătrînul continent“? În principal, aceleași atuuri: flexibilitatea programului (47% din respondenți), posibilitatea de a selecta proiectele (37%), libertatea să lucreze din locul în care doresc (37%) și să fie propriul șef (35,6%). Din următorul set de întrebări logice, prima este cum își găsesc plasamente. Trei par să fie modalitățile principale: pe bază de recomandări, social media, platforme specializate. Care sînt dificultățile uzuale? Găsirea contractelor și veniturile inconstante. Dar avantajele? Posibilitatea de-a alege să faci ce-ți place, cînd poți/dorești și, un temei în ascensiune, echilibrul dintre viața profesională și cea personală. Analiștii pieței muncii prezic pe bază de prognoze că în următoarele decenii tendința de freelancing va crește.  

O soluție: agentul

Am cunoscut mai multe actrițe și actori din Marea Britanie care se străduiau să răzbească în profesiune. Principalul pas despre care li se vorbește la școala de teatru și pentru care li se oferă asistență este să-și găsească un impresar. La prezentarea producțiilor de absolvire sînt invitați scouters, însă nu e simplu să fii acceptat. Pentru agenți e un element de prestigiu să gestioneze artiști cu potențial de succes, iar în plan material contează comisioanele încasate (un procent variabil între 10-15%, rareori mai mult), așa că ezită să se încarce cu clienți cărora e puțin probabil să le găsească job-uri. Într-o piață a muncii artistice atît de vie și de versatilă precum cea din Regatul Unit, oricît de talentat ești, nu ai cum să reușești fără ajutorul impresarului. Care e și manager de carieră, sfătuindu-și clienții spre ce ar trebui să se orienteze în funcție de potențial, făcîndu-le rost de audiții, ajutîndu-i să devină un nume. Dintre cei pe care i-am întîlnit, unuia i-a luat cinci ani pînă să fie reprezentat, nu pentru că n-ar fi fost bun, ci întrucît provenea din Europa de Est – deși studiase în Londra, avea reminiscențe de accent care-l trădau. Agenta (o fostă actriță care se convertise la impresariat) îi sugerase cu folos să se specializeze în roluri de străini care vorbesc engleză cu inflexiuni americane, franceze, rusești, australiene. După ce a urmat la modul cel mai serios programe de voice-coaching participînd (de cele mai multe ori online, mereu contra cost) la workshop-uri care au învățat-o cum să imite diverse pronunții, au început să vină și angajamentele. Impresara avea contactele din rețeaua la care actrița nu avea acces și, chiar dacă l-ar fi avut, timpul nu i-ar fi îngăduit să monitorizeze anunțurile de casting și să participe la ele. Deși există platforme online cu informații privind audițiile, e dificil să afli în timp util și să te prezinți impecabil. Transferînd impresarului o activitate consumatoare de timp și energie, artistul se poate concentra pe pregătirea perpetuă. Care înseamnă zilnic antrenarea memoriei (la audiții, dacă e un rol clasic, trebuie să-l știi dinainte, dacă e ceva contemporan, ești în situația să memorezi cele cîteva pagini în linii generale în cîteva minute), a vocii și a expresivității corporale. Nu mai vorbesc despre portofoliul de fotografii și de demo-uri după care se face o primă triere a candidaților. De ordinul sutelor, dacă nu cumva al miilor. Într-un asemenea context, a trece de filtrele eliminatorii și a reuși să fii văzut e deja un pas înainte. Cu puțin noroc, poți să rămîi în vizor pentru o producție viitoare.

Pregătirea pentru realitate

În România, mulți studenți colaborează încă din perioada studiilor (cam peste tot, pentru anul I li se impune întemeiat să nu lucreze decît în proiectele facultății), acumulînd experiență și sperînd să se facă remarcați. La nivel de mentalitate, cultura noastră teatrală este cvasi-exclusiv publică. Motiv pentru care, cu rare excepții, absolvenții speră la un post la stat, deoarece garantează certitudini profesionale pe termen lung traduse într-un venit stabil, acum confortabil inclusiv pentru perioada de debut, prezența în distribuții, activitate continuă. Numai că schemele fixe ale instituțiilor bugetare nu pot absorbi cît livrează învățămîntul superior. Rețeaua instituțională numără 81 de așezăminte (65 de teatre dramatice și 16 pentru copii și tineret), conform INS, cu un total estimat de aproximativ 1.600 de actori angajați pe perioadă nedeterminată (numărul posturilor din schemele de personal variază, extremitățile fiind Teatrul Național din București, cu 78, și Teatrul Municipal „Ariel“, cu 7), ocupate pînă la pensionare sau alte variante de părăsire a sistemului. Școlile de teatru de la București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Pitești, Sibiu, Tîrgu Mureș, Timișoara scot anual  actori (aproximativ 100), regizori, scenografi, coregrafi și teatrologi, tot mai mulți dintre aceștia fiind siliți de realități fie să activeze în sistemul independent (ca antreprenori și artiști freelancer-i), să se reorienteze spre profesiuni conexe (prezentatori radio, TV, actorie de voce, animatori, consultanți pentru public speaking, dezvoltare personală, programe sociale, publicitate etc.) ori să părăsească domeniul. Reorientarea către alte ocupații este un fenomen întîlnit în multe specializări, iar explicațiile țin de dinamica pieței muncii și de dorința tinerilor de-a încerca și altceva. Existența lui nu conduce în nici un caz la ideea că ar trebui redus numărul de locuri în facultățile de profil, ca să nu ajungem la situația de dinainte de 1989, cînd numărul tentativelor la admitere ajungea la patru-cinci, sau la cea actuală din China, unde ți se permite să dai admitere o singură dată în viață. Concurența e un element de sănătate a oricărei comunități profesionale, fiind stimulatoare și oferind posibilitatea varietății și a opțiunii. Ceea ce lipsește în România este legislația de clarificare a statutului artistului independent și de sprijin al celor care decid să-l îmbrățișeze. Setul de carențe, de care legiuitorii ar trebui să se preocupe urgent, înainte de a atinge un punct critic spre care inevitabil tinde, include crearea cadrului funcțional de sprijin financiar al sectorului, protecția socială, stabilitatea fiscală și posibilitatea de predicție.

Nu există rețetă infailibilă de reușită, traseul spre succes fiind un parcurs individual și neliniar. Cîteva repere pot fi însă de folos. Pregătirea încă de pe băncile facultății pentru mediul concurențial e unul dintre ele. Revenirea la sistemul cu patru ani de studiu în sistemul vocațional ar însemna o necesară extensie a perioadei de profesionalizare care echivalează, pe lîngă acumularea de cunoștințe și exersarea unor metode de specialitate într-un ritm eficient, și cu o necesară maturizare. Atît a absolvenților, cît și a ecosistemului cultural care are nevoie de ei.

Oltița Cîntec este critic de teatru. A coordonat volumul colectiv bilingv Teatrul.ro – 30. Noi nume / Theatre.ro – 30. New Entries, Editura Timpul, 2019.