Otto Barbarul, lungmetrajul de debut al Ruxandrei Ghițescu, e un film despre adolescență, o vîrstă complicată, cu multe căutări, nesiguranțe și gesturi radicale. E o dramă puternică și mai ales credibilă, în care, parcă din joacă, totul o ia razna. Iar urmările sînt fatale. Și pentru maturi, și pentru tineri. Am vorbit cu regizoarea, care semnează și scenariul, despre mizele și fețele nevăzute ale acestei vîrste și despre filmul ei, care le sondează.

 

Cum ați ajuns la povestea în forma de acum și ce a însemnat la nivel de documentare, recuperare?

Drumul a fost unul lung, nu neapărat anevoios, dar de durată. De la idee la forma finală a scenariului cred că au trecut trei ani. Am avut șansa de a trece prin mai multe programe internaționale pentru dezvoltare de scenariu care mi-au permis să mă confrunt cu diverse alte perspective și direcții în care putea fi dusă povestea. A fost un timp necesar pentru a-mi asuma forma actuală a filmului spus din perspectiva lui Otto, a adolescentului.

Confruntarea cu pierderea asta bruscă și care pare complet injustă, fără o cauză pe care să o poți asuma complet, a fost punctul de pornire. De aici am ales apoi contextul adolescenței, din nevoia de a explora o vîrstă care pe mine încă mă bîntuie sau mă bîntuia. Eu am simțit că m-am lăsat  pe mine la vîrsta respectivă în urmă și că mă pot uita la mine cu ochii mei din prezent. A fost un exercițiu de empatie, dar și de sinceritate.

Documentarea, multă vreme, a constat în căutări în jurnal, în amintirile și experiențele mele de la vîrsta aceea foarte aproape de absolvirea liceului, cînd se naște cumva hăul. Apoi, odată ce am vorbit cu Octavian Albu și el a fost de acord să împrumut numele lui, geaca și imaginea de punker de București, am început să documentez zona subculturii punk. În film a rămas cîte ceva din toate astea. Și din mine a rămas ceva pe alocuri, cred că mai ales în felul de a vorbi al oamenilor mari. Cumva, toată acțiunea asta a întors mai mult lupa asupra mea, adultul de acum, și pericolul ăsta de fi incapabil să faci pasul înapoi.

Filmul românesc din ultimii ani, care îmi vine în minte și care pune în discuție fragilitatea acestei vîrste este Rocker, al lui Marian Crișan. Au vreo corespondență personajele voastre?

Marian Crișan are marea calitate de a face filme foarte particularizate. Pentru mine, filmul acela rămîne despre tată și codependența de băiat, despre nevoia de a trăi prin prisma fiului. Sincer, nu știu de ce, dar nu m-am gîndit la filmul acela cînd am lucrat la Otto.

Ce a fost greu și ce a fost ușor la acest film?

Nu știu dacă a fost ceva ușor, dar a fost un efort, un greu, pe care pe alocuri l-am dus cu mare plăcere. Mi-au plăcut drafturile de scenariu de sacrificiu, în care am experimentat diverse alunecări care știam că nu vor fi nici măcar citite. Mi-a plăcut foarte mult perioada de casting și documentare. Zilele de filmare au venit ca un dar pentru care a trebuit să fiu „cuminte și bună” mult timp, așa că am trăit fiecare zi cu mare bucurie și recunoștință că mă aflu acolo alături de colegii mei și facem un film împreună. M-am bucurat de montaj alături de Dana Bunescu, unde am învățat foarte multe lucruri despre a privi și a asculta. Mai spun și despre compoziția de muzică alături de Octavian Albu și Cardinal și mixajul de sunet cu Matthias și mă opresc.

Cea mai ușoară a fost, de fapt, partea asta de soundtrack, nici pentru băieți nu a fost așa greu, pentru că a venit de la sine pe nevoile filmului, iar eu nu am făcut decît să mă bucur de ce au făcut ei.

Cel mai greu cred că mi-a fost odată cu pandemia, care a început fix cînd pornise și distribuția în festivaluri și ne-a lovit din nou acum, cînd filmul a intrat în cinematografe.

Veniți din afara unor studii de facultate de film românești, ați făcut ASE-ul și ați studiat mai tîrziu la Berlin cinematografie. Ați simțit asta ca pe un avantaj sau ca pe un neajuns?

După ASE am studiat la o facultate de design și multimedia în Karlsruhe, în sudul Germaniei. Nu știu dacă este un dezavantaj sau nu, au fost alegeri pe care le-am făcut și care m-au adus aici unde sînt. Probabil nu prea știu să recunosc un dezavantaj, dacă îl am.

Mi-a luat destul de mult timp să intru în circuitul industriei producțiilor locale cu fonduri CNC, dar totodată prețuiesc mult experiențele pe care le-am avut la școală în Germania și pe oamenii care mi-au marcat acei ani, așa că probabil e și cu plus, și cu minus.

Spuneați că Otto e filmul pe care v-ați fi dorit să-l vedeți cînd erați tînără. Cît de mult s-au schimbat adolescenții de atunci? Dar părinții? Ce fel de adolescentă ați fost?

Există tot felul de portretizări ale adolescenților în filme, eu nu m-am regăsit în nici una, așa că am încercat să diversific un pic galeria asta de portrete fără să judec, să stigmatizez. Adolescenții s-au schimbat și nu prea, cel puțin la momentul la care am făcut eu filmul. De cînd cu pandemia cred că lucrurile s-au schimbat foarte mult. Am regăsit găștile în care aș fi intrat ca puștoaică, am găsit corespondenți ai prietenilor mei de atunci, lucrurile se schimbă și totodată rămîn întrucîtva la fel.

Pe partea de parenting, lucrurile stau din ce în ce mai diferit față de ce am trăit eu, ai mei trăiseră tranziția și au fost foarte afectați de asta. În film am păstrat un pic din nuanța asta nouăzecistă, tocmai că nu am avut ambiția de a spune că fac un film despre prezent, nu aș fi putut să îmi asum asta pînă la capăt. Eu am fost o adolescentă dificilă și cu o viață dublă în raport cu ai mei.

Ce înseamnă pentru dvs. efectul credibilității și cît de mult contează cînd vine vorba despre un film de ficțiune? Și mă gîndesc acum la toată estetica filmului.

Presupun că credibilitatea constă în mare parte în disponibilitatea celui din sală de a intra în convenția proiectată pe ecran. Tot aparatul ăsta cinematografic are puterea de a pretinde că prezintă realitatea. Mie îmi pare un pericol să așezi lucrurile în rama asta a unei realități conforme cu cea pe care o trăim. Mi-am dorit credibilitate în contextul convenției create de noi, dar am încercat să ținem la vedere întrucîtva mecanismele, sînt niște exagerări, idealizări, percepții temporale și auriculare care nu merg în nota realismului. Am încercat să fie instrumente care nu iau în derîdere povestea, nu o agresează, ci o amplifică senzitiv pentru spectator. Mi s-a părut importantă și credibilitatea la nivelul construirii personajelor din timpul prezent al filmului. Laura apare filtrată de privirea lui Otto, ca o amintire, aș spune, pe care el o intermediază publicului.

Ați călătorit cu filmul anul ăsta la festivaluri? Ce reacții ați primit? Ați putut să luați puțin pulsul empatiei spectatorilor? Dar pe cel al unui public tînăr?

Cel mai corect ar fi să spun că filmul a călătorit în festivaluri, cele mai multe ținîndu-se online. Noi nu am avut ocazia decît la IFFI Goa să participăm, două persoane din partea echipei, la proiecția fizică a filmului. După cum spuneam mai devreme, a fost o experiență nouă pentru care nu eram pregătită. M-am bucurat de fiecare mesaj pe care mi l-au trimis oamenii care au văzut filmul, dar nu am putut lua pulsul publicului, dacă pot spune așa.

Cele mai satisfăcătoare proiecții au fost cele de la TIFF unde, pe lîngă proiecții, a existat posibilitatea de a întîlni la final spectatorii și de a purta un dialog în cadrul Q&A-urilor.

De publicul tânăr nu am avut ocazia să mă bucur prea mult, deoarece filmul a primit un rating 18+ care a tăiat, de fapt grupul-țintă, al adolescenților.

Ce e cel mai important pentru dvs. în munca asta a scrierii și a facerii filmului apoi?

Este necesar să fie un proces de autodescoperire și să fie o miză personală. Trecînd prin proiectul ăsta, îmi dau seama că este important și ca cei din echipa apropiată să aibă căutări comune cu ale mele. Este un proces atît de îndelungat acesta de a face film, în care cîteodată ești singur, dar care cuprinde și etape importante în care echipa este motorul de a merge mai departe.

Cum ați descrie relația cu actorii și cu echipa, în general?

Nu știu dacă pot generaliza. Relația a fost diferită cu fiecare în parte, și nu mă refer doar la actori. S-au legat niște relații care au avut fundamente diferite, istorii diferite... Să fii pe platou, în montaj sau în mixaj de sunet, este un privilegiu care vine în viața unui regizor cu multă muncă și la intervale lungi de timp, așa că am încercat să mă bucur în fiecare clipă. Nu este un lucru pe care să îl fi reușit tot timpul, într-un mod probabil evident, dar finalul și începutul fiecărei zile m-au lăsat cu recunoștința de a avea alături de mine oameni care au crezut în Otto și s-au luptat pentru el.

Un prieten scriitor îmi spunea că scrii cărți bune despre tinerețe la maturitate și despre maturitate/bătrînețe cînd ești tînăr. Cum a fost să sondați și să vă apropiați microscopic de tema asta?

Cel mai mare război l-am dus cu judecata și totodată idealizarea pe care o aplicam persoanei care am fost în adolescență. A fost un proces îndelungat care a necesitat multe exerciții de empatie atît față de mediu, cît și față de mine.

Există cineva care are dreptate și altcineva care e vinovat în drama asta?

Răspunsul simplu este nu. Ne facem discursuri și construim povești în jurul dramelor cu care ne confruntăm în așa fel încît să le putem duce, să le putem conține. Din afară întotdeauna există  judecata de valoare a binelui și răului, dar de ce cele mai multe ori există și dubla măsură.

Cum au reacționat adolescenții care au văzut filmul?

Rating-ul filmului fiind 18+, asta a restrîns foarte mult accesul la film. Dar o campanie de conștientizare a depresiei la adolescenți acompaniază distribuția filmului în cinema, campanie demarată de Alien Film cu The Public Advisors, în colaborare cu DepreHub. Campania este sub hashtag #nudadoarcuseen și este o încercare de a deschide dialogul între oamenii mari, părinți, cadre didactice, psihologi și adolescenți. Își propune să-i ajute pe oameni să accepte adolescența în notele ei cele mai acute, să ceară ajutor și să schimbe percepția asupra depresiei, care să nu mai fie văzută ca un tabu. Sper să ajungă și la ei filmul mai devreme sau mai tîrziu.

a consemnat Ana Maria SANDU