Ziua culturii naționale, instituită prin lege în urmă cu zece ani, nu și-a găsit încă un loc în calendarul nostru festiv și afectiv. Legea adoptată în 2010 nu explică spiritul acestei celebrări și nici nu conține vreo referire la motivele pentru care e necesară. Dar prevede, în cele trei articole, ce au de făcut autoritățile locale și centrale și Radioul și Televiziunea publice în ziua de 15 ianuarie. Și anume, să sprijine „material și financiar organizarea de manifestări cultural-artistice și acțiuni social-culturale dedicate sărbătoririi acestei zile”. Cele zece ediții de pînă acum ale zilei culturii naționale au fost un soi de competiții sportive desfășurate la program: febra pregătirilor începe pe la jumătatea lunii decembrie, cînd Ministerul Culturii lansează apelul de finanțare, urmeză concursul de proiecte, pe repede-înainte, apoi, la jumătatea lunii ianuarie, acțiunile social-culturale, după cum sînt numite de lege, mai mult sau mai puțin inspirate, dar copleșitoare numeric. Prilej pentru discursuri sforăitoare, pentru festivism ieftin, dar bine finanțat de stat și pentru chermeze.

De ziua culturii naționale accentul e pus, mai mereu, pe național, nu pe cultură. Drapelul e mai vizibil decît gestul creator. Ca și cum identitatea (națională) ar prima în relația cu artiștii. De unde și senzația că ziua culturii naționale e, de fapt, un fel de a doua zi națională a României. Pentru cei care nu au acces la cultură, deruta e evidentă: cultura devine un sinonim al festivității, o sărbătoare a numelor mari, a superlativelor, pe fundal tricolor. Pentru cei care frecventează teatrele, cinematografele, sălile de concerte ori librăriile, deruta e încă și mai mare: cultura este (sau ar trebui să fie) universală, nu națională. Iar instituirea, prin lege, a unei zile a culturii naționale nu e un mod de a pune în valoare creația culturală, ci, dimpotrivă, o formă de parazitare în plan simbolic. Și exact ăsta e și riscul: ca numeroase evenimente utile, interesante, cu adevărat creative, să se piardă prin noianul de festivisme.

După maratonul de evenimente din 15 ianuarie viața culturală își reia cursul firesc. Adică instituții publice de cultură letargice și, uneori, căpușate, și un sector independent extrem de activ, dar subfinanțat cronic. Și atunci, ce sens are o zi a culturii naționale într-o țară în care educația și cultura sînt sistematic neglijate? Ce sens are o zi de sărbătoare într-un an întreg de nepăsare?

Contextul de acum, criza sanitară urmată de o criză economică, nu face decît să agraveze aceste neliniști. Adaptările de parcurs – o zi a culturii naționale online – nu fac decît să ducă în derizoriu această celebrare. Pentru că nu de o zi a culturii naționale a culturii e nevoie, ci de (măcar) o zi în care cultura să devină o chestiune de importanță cu adevărat națională. Încă de la începutul crizei, sute de artiști din toate domeniile creației au atras atenția autorităților cu privire la problemele grave cu care se confruntă. Nu doar cinematografia, ci și teatrul, scena muzicală, industria editorială etc. sînt în pericol. Pandemia și restricțiile au agravat probleme sistemice mai vechi. E nevoie de finanțare. Și de politici coerente care să ajute la relansarea sistemului cultural în ansamblu. Zeci de petiții publice și nenumărate consultări nu au produs, pînă acum, rezultate vizibile. Nenumărate teatre, cinematografe, librării, edituri închise din cauza crizei sanitare riscă să nu se mai redeschidă niciodată pentru că Ministerul Culturii nu găsește soluții de finanțare.

Regizorul Alexander Nanau a anunțat că refuză o decorație oferită de președintele Klaus Iohannis. El își motivează refuzul prin situația critică a culturii și acuză autoritățile că nu fac nimic pentru a susține acest domeniu. „Cred că este cel mai cinic moment pentru a decora, simbolic și gol de sens, cultura României. După aproape un an de eforturi și propuneri din partea tuturor sectoarelor culturale de a angaja statul român în implementarea de mecanisme de susținere a culturii sever amenințate de faliment în timpul crizei COVID-19, reacția și intervenția concretă a statului la toate nivelurile instituționale a fost zero”, scrie Nanau. O temă de reflecție pentru ziua culturii naționale.