I-am scris recent un e-mail colegului meu Teneneu Manase, profesor de lingvistică americană, bursier – încă de dinainte de pandemie – la o universitate americană. Nu mai aveam vești de la el de aproape un an de zile. Teneneu a răspuns cu un mesaj tulburător: „Dragul meu, nu mă găsesc în cea mai bună formă, însă nu din cauza pandemiei. Virusul nu m-a lovit, slavă Domnului! Ba am reușit să mă și vaccinez, prins în trafic pe autostradă. Era acolo, blocat, un transport gigantic de seruri Pfizer. Întrucît condițiile de păstrare nu mai puteau fi respectate în timpii presupuși de ambuteiaj, oficialitățile statale au decis să folosească lotul farmaceutic la fața locului. Au trimis un elicopter cu doctori și asistente care au vaccinat toți șoferii doritori, captivi în criza rutieră. Am fost doritor, bineînțeles. Ei, de voie, de nevoie, m-au înregistrat în baza de date și ulterior mi-au făcut și rapelul. Cu Moderna, fiindcă stocurile de Pfizer se epuizaseră. Am acceptat schimbarea pe proprie răspundere, precizînd personalului medical speriat că, în tinerețea mea carpato-danubiană, am avut atîtea bacterii și virusuri, încît nu se va putea inventa vreodată vaccinul sau combinația de vaccinuri care să mă pună la pămînt. Am avut dreptate. Testat demonstrativ de Asociația Epidemiologilor Americani, prezentam aniticorpi suficienți pentru un regiment întreg. M-au lăsat să înțeleg că, pe cazul meu, se va putea revoluționa imunologia internațională. După două săptămîni de la testare, au venit niște echipe de televiziune la Universitate să-mi ia interviuri. Eram o curiozitate a naturii și insistau să afle ce mîncasem, în copilărie, în România. Am plusat și eu, trebuie să admit. Le-am spus că mîncatul ca mîncatul, dar băutul să fi văzut cum a fost! Am declarat, foarte serios, că, încă din scutece, supsesem de la mama șliboviță, mama fiind o campioană a concursurilor de alcooluri tari. Nu a dat bunul Dumnezeu o zi în viața mea de elev, am adăugat, de la ciclul primar pînă la cel liceal, să nu o deschid cu patru șnapsuri. Reporterițele strigau, înnebunite, wow, wow, wow!, îndesîndu-mi microfoanele în nas. Mi-au difuzat comentariile la știrile de maximă audiență, aducîndu-mi un fel de notorietate de Frankenstein local. Asta însă nu m-a deranjat. Mi-ar fi plăcut, recunosc, să mă bănuiască vampir, dar m-am mulțumit și cu monstrulică. Altele au devenit probleme pentru mine aici...

M-am împrietenit cu cîțiva profesori, patrioți înfocați. Mă cucerise pasiunea cu care vorbeau ei despre excepționalismul american. Mă îndrăgeau, probabil datorită seriei de wow-uri cu care reacționam la fiecare poveste despre SUA. Wow, wow, wow! Mă băteau pe umăr și îmi repetau că eram de-al lor, ceea ce mă onora. Într-o zi, mi-au spus că se făcuse vremea să mă prezinte americanilor adevărați. Am plecat într-un fel de excursie în afara orașului. Ne-am oprit într-o poiană unde au răsărit, ca la comandă, indivizi solizi, cu pușcoace în mîini, pregătiți parcă pentru asalt. Erau băieții de la organizația White Supremacy. Colegii m-au prezentat drept băiatul alb din România, care făcuse armata obligatorie și folosise tot felul de arme, inclusiv mitraliere (într-o conversație anterioară, menționasem acest amănunt din tinerețe). Tipii au început să exclame wow, wow, wow! și au tras mai multe rafale în aer, chiuind yee-haw. M-au dus apoi la o ceremonie specială, într-o bisericuță de lemn, ascunsă printre copaci. Acolo, unul dintre ei s-a însurat cu... pușca lui, iar ceilalți au asistat, sobri, la ritual. A urmat, desigur, o ședință de trageri masive. În paralel, m-am apropiat și de niște tinerei din Departament, care îmi vorbeau înflăcărat despre idealurile liberale al Americii. Mă fascinau, la rîndu-le, cu informațiile pe care mi le furnizau. Și cu ei o țineam, teleleu-tanase, pardon, teneneu-manase, numai în wow-uri de extaz. Wow, wow, wow! Inevitabil, mi-au comunicat că sînt de-al lor și că trebuia să le cunosc mai bine tovarășii de idei. Înainte să mă dezmeticesc, m-am trezit îmbrăcat ca un iepuraș Playboy, defilînd, într-o mare de indivizi de sex incert, costumați la fel de exotic. Toți urlau, nebuni de fericire, wow, wow, wow! Mă aflam la o demonstrație LGBT. Toate ca toate, dar, avînd eu popularitate de Frankenstein local, am fost urmărit, se pare, de jurnaliști pe parcursul ambelor escapade. Au apărut poze și filmulețe cu mine, din amîndouă împrejurările, atît în presă, cît și pe Internet. Conservatorii m-au numit neo-marxist și m-au altoit cu bîte de baseball. Progresiștii mi-au zis fascist și m-au azvîrlit, simbolic, de pe soclul statuii lui Thomas Jefferson, pe care urmau să o dărîme. Acum zac în spital cu diverse traume, înspăimîntat atît de privirile ucigașe aruncate de asistenta-șefă, despre care am auzit că e republicană, cît și de căutătura feroce a doctorului curant, despre care știu că e democrat. Sînt pierdut, bătrîne!”. Am terminat de citit mesajul stupefiat. N-am putut decît să șuier defazat: Wow!

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.