Îmi place să citesc Politico, acea găselniță jurnalistică de rit anglo-saxon care face furori în Bruxelles de cîțiva ani. Au înlocuit o publicație incredibil de somnoroasă și au reușit să scrie cu umor (de multe ori), cu nerv (mai întotdeauna), cu informație de primă calitate (în cele mai multe cazuri). Recunosc, cîrcotaș fiind, am observat o atitudine oarecum arogantă printre colegi, cîteva gafe profesionale către cititori și, ici-colo, grabă spre scoop în dauna rigorii. Una peste alta, oricum ar fi, dacă scrii despre Uniune, nu poți ignora Politico.

Așa că mi-am făcut datoria să citesc ultimul lor clasament (regulat, ei prestează clasamente, că dă bine în tiraje). 28 de politicieni care pot schimba, orienta, defini Europa de mîine. În prima fază, am zis: 28, că 28 sînt statele membre. Hai, 27 pentru cîrcotași, după Brexit. Nici vorbă! Acolo, în clasament, au trecut peste criteriul de anul trecut (adică un nominalizat pentru un stat membru). Așa se face că apare acolo și Erdogan. Motivația este simplă: tot 28 sînt și statele NATO care, de asemenea, influențează Europa.

Să încep cu… românul! El este polițistul din Brașov. Adică Marian Godină. Descris ca omul care a reușit să producă o mini-revoluție prin Facebook și blog. Anul trecut, românul european era, în viziunea Politico, o româncă: doamna Kövesi. Anul ăsta e vorba despre domnul Godină. Pare-se că lupta anticorupție a devenit brand-ul de țară cel mai solid pentru România. O fi bine, o fi rău? Sincer, habar n-am! Chiar nu știu dacă lipirea cuvîntului „corupție“ de numele țării este de rău, atîta vreme cît prefixul este „anti-“, iar întregul Occident este zguduit electoral de nemulțumirea alegătorilor față de ceea ce ei percep a fi „corupția clasei politice“. A se vedea Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Germania, Austria, Olanda, Ungaria, Polonia și multe altele…

Să merg mai departe cu nominalizările pentru catalogul clasei pe 2016. Avem nume mari și cunoscute, avem persoane mult mai discrete pe plan european, deși extrem de influente la nivel de națiune. Sînt sigur că ați auzit de George Soros, Federica Mogherini sau Jaroslaw Kaczynski. De alții, nu sînt tocmai sigur: Sadiq Khan (primarul musulman al Londrei, în anul Brexitului), Frauke Petry (șefa de la AfD), Michael O’Leary (fondatorul lui RyanAir) sau Irina Bokova (șefa de la UNESCO). Recunosc, alții îmi sînt total necunoscuți: Daphne Caruana Galizia (o bloggeriță de succes din Malta care l-ar înverzi de invidie pe Tolo), Jelena Milic (sîrboaica dedicată Occidentului, în ciuda atmosferei de „frăție slavă“ din țara de baștină) sau Ada Colau (primărița Barcelonei). Rușine mie, că nu am auzit de ei…

Îmi propun să îi luăm pe rînd, să-i cunoaștem mai bine pe cei mai celebri. Pentru astăzi, patronul lui RyanAir pare un bun început. Domnia-sa a profitat din plin de însăși existența Uniunii Europene. Libertatea de mișcare între statele membre i-a permis domniei-sale să devină miliardar. Orice instalator polonez sau căpșunar român a avut la îndemînă serviciile companiei sale și ale celor ca ale lui (pe românește, Blue Air sau, pe ungurește, Wizz Air). Adică a putut folosi firme low cost de transport aerian. Credeţi că e mică diferența de timp între patru zile pe drum cu autocarul și trei ore cu avionul, mai ales dacă diferența de preț devine suportabilă? Pînă la urmă, O’Leary a contribuit mai degrabă la coeziunea europeană decît chiar Erasmus (cel mai de succes program european dedicat integrării). Colo au fost cîteva zeci de mii de studenți care au prins, din zborul tinereții, perene valori comune (ceea ce nu e puțin lucru), dincolo am avut de-a face cu milioane de cetățeni ai statelor membre mișcați de colo-colo, la prețuri minimale, între o țară și alta. Necazul lui O’Leary este discursul dublu-schizofrenic la care este obligat de-acum înainte. Pe de-o parte, este un întreprinzător, un tip de dreapta care urăște instinctiv birocrația de Bruxelles. Pe de altă parte, își dorește pedepsirea exemplară a Brexitului, chiar dacă asta i-ar dăuna afacerilor, pe termen scurt.

(pe săptămîna viitoare)