O întrerupere de cîteva decenii în circulația unui obiect al existenței noastre cotidiene poate provoca o înlocuire radicală a denumirii sale. Cel puțin așa s-a întîmplat cu discul unor generații, care a revenit după o vreme sub numele vinil. Noua denumire este aproape generală în prezent, apărînd pretutindeni, de la anunțurile de vînzare și cumpărare pînă la cronicile muzicale. Termenul vinil este folosit ca atribut al unui substantiv, indicînd materialul din care sînt confecționate discurile și deci un tip de discuri („principiul de funcţionare al discurilor din vinil”, discvinil.ro; „muzică pe discuri vinil”, carturesti.ro), dar mai ales ca substantiv desemnînd singur obiectul, prin metonimie (prin trecerea de la numele de materie la obiectul confecționat din aceasta): vinilul este un tot unitar: de la copertă, care cel mai adesea e o operă de artă multiplicată, pînă la faptul că e un produs premium ce nu poate fi descărcat de pe net” (discvinil.ro); „dacă cumpărați 10 viniluri, prețul scade cu 10%” (muziker.ro); „descoperă colecția de viniluri (targulcartii.ro).

Dicționarele noastre nu înregistrează pentru cuvîntul vinil sensul nou; în DEX, vinil este definit doar ca „radical organic obținut din etilenă”. Utilizarea specializată pentru discuri este preluată din engleză, unde cuvîntul vinyl (ca abreviere pentru polyvinyl chloride – „policlorura de vinil”) are în dicționare și acest sens. Cuvîntul a devenit de altfel termen internațional: în Trésor de la  langue française informatisé apare sintagma disque vinyle, iar valoarea de substantiv cu sensul „disc fonografic” este ilustrată printr-un articol din presă din anul 1987.

Accelerarea progresului tehnic a produs inițial abandonarea discurilor tradiționale, înlocuite de benzile magnetice, de CD-uri, de muzica ascultată online. Totuși, la începutul noului mileniu vechile discuri au reapărut, cu prestigiul unei calități superioare și al unui mod elitist de ascultare a înregistrărilor muzicale. Reapariția obiectului a impus în circulație, și la noi, termenul vinil. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, suportul înregistrării muzicale era numit placă ‒ cu un termen care continua experiența tehnică anterioară, cînd se vorbea de plăci de patefon (sau de gramofon) ‒ și mai ales disc. În trecut, natura materialului din care erau alcătuite discurile nu-l interesase pe consumatorul obișnuit de muzică și nu jucase – în română – un rol în desemnarea acestora. În definițiile din dicționarele noastre se folosea doar denumirea generică material plastic sau apărea mai vechea ebonită: disc – „placă circulară din material plastic, care servește la înregistrarea și reproducerea vocii, a sunetelor etc. cu ajutorul unui aparat special”; placă – „disc de ebonită pe care se imprimă vibrațiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul gramofonului, al patefonului, al pick-up-ului” (DEX).

Discul este încă familiar vorbitorilor. Un articol din volumul coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță – Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (2014) – are titlul Minunații ani de vinil (autor: Florin Hălălău), dar în evocare se folosește constant termenul disc: magazinele de discuri, discuri străine, disc original (și apare Electrecordul – Casa de discuri din perioada comunistă). Placă e mult mai puțin folosit astăzi, dar a lăsat în limbă o serie de expresii, unele deja consemnate în dicționare: a schimba placa – „a schimba subiectul unei discuții (care a ajuns să plictisească) sau atitudinea față de cineva” (DEX), ultimul sens mai puternic în expresia a întoarce placa; a pune placa – „se spune despre cineva care are obiceiul să vorbească mult sau să repete mereu aceleași lucruri” (Micul dicționar academic). Și mai frecventă este comparația cu o placă stricată, pentru repetițiile enervante și inutile.

Lucrurile par să nu se fi schimbat la fel de mult, din punct de vedere lingvistic, în privința aparatului pentru ascultarea plăcilor (a discurilor sau a vinilurilor). Textele românești vorbesc în continuare de pick-up, termen care în engleză desemna doar un component al aparatului, dar care s-a impus în română ca termen generic. În vremea în care era foarte cunoscut și folosit, cuvîntul începuse un proces de adaptare grafică, scriindu-se uneori și picap sau picup („picapul rămăsese la mine în cameră” ‒ Ovidiu Verdeș, Muzici și faze; picapul lui cel drag, un vestigiu al adolescenței” – Bedros Horasangian, Sala de așteptare; Picupul trebuie urgent reparat” – Mircea Horia Simionescu, Dicționar onomastic). 

Probabil că nu sîntem foarte departe de momentul în care referirile la placă și picap să primească, în edițiile critice, note de subsol explicative.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).