Revoltele „vestelor galbene“ franceze au suscitat o stupefacţie mondială, şi pe bună dreptate. Pe multe me­ridiane ale lumii, Franţa este vă­zută ca un paradis social, ca un spaţiu în care totul funcţionează încă: statul-provi­den­ţă, statul de drept, sistemul de sănătate, trans­porturile, Justiţia, mecanismele de solidaritate, diversele forme de contraputere… Dintre cele 200 de ţări ale planetei, în cel puţin 150 Franţa este invidiată pentru ceea ce reprezintă şi pentru ceea ce poate oferi în materie de calitate a vieţii şi oportunităţi.

Şi totuşi, iată, în jur de patru milioane cinci sute de mii de francezi au „profilul social“ care-i face să intre, în principiu, în categoria „vestelor galbene“. Mai precis, ei trăiesc din salarii şi venituri minime, şi suferă atunci cînd sînt mărite doar cu cîteva zeci de centime preţurile la benzină, la motorină, la gaze, la electricitate, la ţigări, la timbre, la transporturile publice, la unele produse de primă necesitate sau la diverse servicii…

Nu este deloc întîmplător că explozia de nemulţumire a acestei categorii de francezi s-a produs în preajma Crăciunului. De mulţi ani, perioada din preajma sărbătorilor de iarnă a devenit un veritabul delir al societăţii de consum, un fenomen de care umanităţii ar trebui să-i fie ruşine. Este acel moment al anului cînd familiile şi persoanele care nu au destule mijloace pentru a intra în orgia consumistă resimt fie cea mai mare umilinţă, fie cea mai mare indignare, fie ambele. Mi se pare emblematică fraza pronunţată de un bărbat de vreo 35 de ani pe un canal de televiziune francez, care îşi justifica furia astfel: „Sînt agent de livrare, cîştig 1.300 de euro lunar, soţia mea este la şomaj, abia ne descurcăm cu aceşti bani, la sfîrşitul lunii nu-mi rămîne nimic, iar acum, de Crăciun, nici nu ştiu dacă am din ce să-i iau fiului meu un cadou“.

De la izbucnirea acestei mişcări, care a devenit o frondă împotriva unui întreg sistem, au apărut numeroase analize în străinătate. Universitari, experţi în tot felul de domenii care au legătură cu aventura omului pe Pămînt, laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie şi alte minţi îngrijorate îşi dau cu părerea în legătură cu această revoltă franceză pentru că, de fapt, ea s-ar putea să fie simbolul unei falii apărute la nivel global. Atenţie, par să spună unii dintre ­aceşti specialişti (cum este cazul antropologului american David Graeber, care se exprimă în Le Monde), ceea ce se întîmplă în Franţa seamănă cu un simptom precursor. În această lume globalizată, unii se revoltă prin ieşirea din sistem (este cazul Brexit ului), iar alţii prin încercarea de demolare a structurilor Puterii chiar dacă sînt expresii ale democraţiei.

Revoltele care s-au produs în Franţa din 1789 încoace au avut, aproape toate, o puternică rezonanţă europeană şi chiar internaţională. A fost cazul cu Revoluţia franceză, cu revoluţia din 1848, cu Comuna din Paris din 1871, cu mişcarea din 1968. Nu ştim dacă „mişcarea galbenă“ (cum o numeşte un jurnalist francez) se înscrie chiar în această serie istorică de mare calibru. Un lucru este sigur însă, şi îl recunosc chiar unii intelectuali hexagonali (cum ar fi academicianul Jean-Robert Pitte): francezii au un apetit mai mare decît celelalte popoare pentru manifestaţii, contestaţii, proteste, răzmeriţe, revolte, revoluţii, fronde… Iar uneori se remarcă prin faptul că se revoltă primii împotriva unor realităţi care, de fapt, sînt insuportabile pentru toată lumea.

Una dintre aceste „realităţi“ este faptul că liberalismul nu-şi mai poate ţine marea sa promisiune, aceea de a aduce prosperitate pentru toţi. O altă realitate ţine de globalizare, care i-a favorizat pe unii, dar i-a declasat pe alţii. Există, în elanul aproape iraţional al „vestelor galbene“ franceze, un „dinte“ şi împotriva Europei, şi împotriva globalizării, şi împotriva imigraţiei, şi împotriva democraţiei reprezentative, şi împotriva capitalismului, şi împotriva elitelor…

Din întregul spectru al culorilor, cel mai puţin iubită este cea galbenă, arată într-un articol publicat în Libération istoricul Michel Pastoureau, specialist în culori şi în simbolistica lor. În imaginarul european, culoarea galbenă a devenit sinonimă cu îmbătrînirea, cu declinul, cu putrefacţia, cu trădarea, cu minciuna. De altfel, mai spune acelaşi specialist, partidele politice au evitat în mod sistematic să adopte culoarea galbenă în campaniile lor. Comuniştii au adoptat de multă vreme culoarea roşie, monarhiştii culoarea albă, anarhiştii culoarea neagră, conservatorii culoarea albastră, socialiştii culoarea roz, ecologiştii culoarea verde. Ştim ce a însemnat culoarea portocalie, ca simbol al speranţei, nu demult, în Ucraina…

Riscă oare culoarea galbenă să devină acum o expresie a haosului, a confuziei, a pulsiunii sinucigaşe şi a violenţei? Pentru că un alt simptom neliniştitor poate fi identificat în Franţa: apariţia unor forţe obscure care se grefează cu un fel de abilitate diabolică pe corpul social aflat în demers protestatar. Greu de înţeles cum a fost posibil, dar Franţa a tolerat în ultimele decenii un fel de drept nescris la defulare. Sînt cel puţin douăzeci de ani de cînd, în unele suburbii, Anul Nou este „sărbătorit“ de unii tineri prin incendieri de maşini. Observatorii spun că această „tradiţie ludică“ a pornit de la Strasbourg. Ea s-a extins însă şi la Paris, precum şi în alte oraşe, iar uneori respectivele grupuri au fost oarecum într-o „competiţie“, urmînd să „cîştige“ cartierul sau oraşul care afişa pe întîi ianuarie cel mai mare bilanţ de maşini incendiate.

În prezent, autorităţile franceze evocă prin­cipiul toleranţei zero pentru spărgători, huligani, vandali şi jefuitori de magazine. La rădăcina stupefiantelor violenţe din ul­tima lună din Franţa se află însă şi această lege nescrisă a „dreptului la defulare“ pe care autorităţile succesive, locale şi centrale, au tolerat-o atîta vreme.