Mihai Bran este medic psihiatru la Spitalul Clinic Col­țea și asistent universitar la UMF „Carol Davila“, Bu­cu­rești. Este cofondator al Centrului pentru inovare în domeniul medical Inomedica și al platformei de consiliere și terapie online atlashelp.ro. Discuția noastră a avut loc în iulie 2016.

 

Există o relație tot mai strînsă între omul modern și mediul social virtual. Foarte des, individul găsește acolo relații, prieteni, comunitate. Înscrierea pe o platformă virtuală înseamnă și apartenență la o societate?

Greu de spus. Avem nevoie să apar­ți­nem unui grup, să ne identificăm cu el. Dacă în trecut aparțineam, după profesie, unei caste – dacă eram luptători și aparțineam unui grup de luptători – a­cum mediul virtual ne dă posibilitatea să aparținem oricărui grup vrem în mediul virtual. Dar, în același timp, ce observ este că uităm de grupul real, uităm de prietenii cu care stăm la masă, ne este mai greu să socializăm, să întreținem relații cu cei de aproape, cu cei care sînt accesibili. În schimb, mediul online și comunitățile vaste virtuale ne facilitează interacțiunea cu oameni cu care alt­fel n-am putea intra în contact. Am pacienți care sînt pasionați de manga și se identifică cu aceste desene. Au niște comunități foarte stabile și strînse în online – schimbă materiale, schimbă jucării pe care și le trimit dintr-o țară în alta, comunică fără să se vadă. Am rămas surprins de o tînără care, într-o astfel de comunitate, a reușit, după vreo trei ani, să se și vadă cu o prietenă cu care comunica numai în mediul online. S-au văzut aici în București, cealaltă domnișoară fiind din Germania, de undeva de pe lîngă Berlin.

Ce povestea despre această întîlnire?

Chiar am fost interesat. „În afară de aceste desene, de aceste jucării, ce-ați mai discutat, ce-ați mai făcut? I-ai arătat Bucureștiul, ați discutat și despre alte chestii? – Nu. Numai despre chestiile astea și i-am mai prezentat cîțiva prieteni din rețea.“

E o problemă asta sau e o normalitate, dat fiind protocolul rețelei?

E greu de spus dacă e normal sau anormal. E greu să trasezi o barieră între ce e normal și ce e patologic.

Există intimitate în rețelele sociale?

E un subiect delicat. Atunci cînd pui o poză cu copilul tău pe Facebook, nu-i ceri acordul. Rupi ceva din intimitatea lui și-l faci cunoscut. Internetul a plecat de la ideea că îți oferă anonimat și intimitate, dar cred că ne-am dus ușor-ușor în direcția opusă și nu mai avem parte de intimitate, sîntem toți acolo și fiecare știe de celălalt: unde a fost, ce a făcut, ce a mîncat, ce-a băut.

Cum evoluează partea de emoțional?

De cînd a apărut Facebook-ul, dacă ne întrebăm prietenii cum și-au cunoscut soțiile sau soții, majoritatea vor spune că pe Facebook. Este o platformă care facilitează și astfel de servicii și de interacțiuni. Zuckerberg a gîndit-o și a folosit-o ca pe o platformă de dating. Dacă am face o statistică, ar fi sute de mii de cupluri care s-au cunoscut și și-au legat destinele în urma întîlnirii de pe Facebook.

Philip Zimbardo și Nikita D. Coulombe propun într-o carte apărută recent – Man Disconnected: how technology has sabotaged what it means to be male – o ipoteză legată de neutralizarea profilurilor sexuale și pun acest lucru și pe seama faptului că informația se difuzează mult mai repede.

Avînd mult mai ușor acces la informație, automat orice trend care poate fi considerat inițial de nișă devine ușor accesibil, iar oamenii sînt influențați. Sînt la modă blue jeans skinny. Dacă bărbatul din anii ’60-’70 și-ar retrăi adolescența și i-ar vedea pe tinerii din ziua de azi cu acei blugi skinny și foarte efeminați, pensați, aranjați… Asta ar fi o parte a tehnologiei – orice trend este mult mai ușor diseminabil în comunități și în toate comunitățile există acești early adopters sau trendsetter-i care importă și apoi răspîndesc astfel de imagini.

În ce fel modifică asta relațiile dintre oameni? Mă gîndesc că toate riturile de apropiere dintre oameni se schimbă.

Nu mai scrii scrisori de dragoste și nu mai trimiți buchețele de flori, poți să trimiți un buchețel de flori virtual pe Facebook. Riturile acestea se modifică și se vor modifica din ce în ce mai mult. Acum văd că se dezvoltă tehnologiile haptice, centrate pe senzori. Sînt device-uri pe care le pui pe față și pe mîini, prin care simți. Te ajută să simți interacțiunea pe care o ai cu cineva de la distanță. Cel puțin pe partea de realitate virtuală, ăsta este trend-ul. De curînd, am fost într-un laborator de virtual reality, unde se lucra la niște senzori, pentru a transmite senzații.

Ce se întîmplă într-un laborator de virtual reality?

Oamenii lucrează și caută soluții ca să transpună realitatea noastră într-un mediu virtual. Caută să fie cît mai real.

În scopuri terapeutice? Medicale?

Educaționale, terapeutice. Există un laborator în care se simulează situații de urgență care s-ar putea petrece pe platforme de foraj. Antrenau personalul să răspundă unor astfel de situații: incendiu, ce valvă trebuie să închizi, cum trebuie să acționezi. Aplicabilitățile în domeniul medical sînt imense: poți exersa în mediul de realitate virtuală o operație medicală fără să rănești pe cineva, pentru ca apoi să operezi pacientul. De exemplu, în chirurgie, există o curbă de învățare – primii pacienți pot avea de suferit pînă cînd chirurgul își face mîna, pînă își desăvîrșește tehnica, pînă își învață timpii, pînă capătă o anumită experiență. Putem trece acum peste etapa asta, folosind aceste soluții de realitate virtuală. Sau nu mai învățăm anatomie din hîrtii și din texte, ci direct prin realitate virtuală. Revenind la psihiatrie, putem face terapii: psihiatrul nu trebuie să mai fie în fața noastră, poate să fie numai o hologramă a lui.

Funcționează pînă la punctul în care poate să recomande și un tratament?

Nu aș merge pînă într-acolo. De exemplu, pe medii de realitate virtuală, chiar eu lucrez acum la un proiect în care, folosind desensibilizare în mediu virtual, poți trata fobii specifice: frica de avion, frica de înălțime.

Ce presupune asta?

Obișnuiești pacientul cu mediul respectiv, expunîndu-l treptat la stimuli. Nu mai e nevoie să stai cu el în cabinet și să-l pui să-și imagineze că este în avion, că avionul va decola și că vor exista turbulențe. Prin realitatea virtuală, pacientul este efectiv în acel mediu. Terapia este mult mai eficientă și mult mai scurtă ca durată. Sînt soluții deja testate. Trend-ul a fost prin anii ’90-2000, atunci cînd s-a plecat de la Departamentul de Stat pentru Veterani, cu veterani întorși cu PTSD (posttraumatic stress disorder) din teatrele de operațiuni. S-au gîndit să trateze acești pacienți folosind medii de realitate virtuală. Rezultatele au fost foarte bune și de acolo s-a extrapolat. Acum se merge înspre fobii. Tehnologiile sînt din ce în ce mai accesibile.

La noi aceste tehnologii sînt curente?

Sîntem încă în stadiu de pionierat. Din ce știu eu, la nivel mondial, sînt două soluții mai stabile și care se vînd. Încercări există. Inclusiv catedra de psihologie a Universității „Babeș-Bolyai“ are cîteva studii publicate. Ei folosesc o soluție cu un cub de realitate virtuală și fac desensibilizare. Scopul lor este, însă, mai mult de cercetare, nu neapărat în scop terapeutic.

Mi se pare că mediul virtual este foarte mult legat de experiențele noastre ficționale. A fi pe o platformă virtuală poate să coincidă cu o experiență de lectură, de pildă.

Exact. Dacă acum douăzeci sau treizeci de ani ascultam basmele bunicilor, ne imaginam și ne credeam una sau alta, acum lucrurile astea se petrec în online, prin jocuri, prin soluțiile de realitate virtuală care probabil, peste patru-cinci-șase ani, vor fi accesibile oricărui puști.

E o pierdere sau un cîștig?

E greu de spus. Pentru o persoană care a trăit și a copilărit cu basme, switch-ul este destul de abrupt. Timpul ne va spune.

Toate jucăriile de azi sînt foarte stimulante, foarte colorate, cu foarte multe funcții. Nu mai există o jucărie a copilăriei, pentru că întotdeauna e vorba de mai multe.

Copiii din ziua de azi sînt bombardați cu informații pe care noi nu le aveam. Avem, acum, televizoare, laptop-uri, telefoane, tablete; ei au acces la foarte multe surse de informații și cred că și sistemul lor perceptiv e modificat. Cantitatea de informații primite de ei este mult mai mare decît cea pe care o primeam noi acum zece, douăzeci sau cincizeci de ani. Ei ar trebui să se adapteze și să reușească să filtreze. Nu știu dacă sistemul nostru va face față unei filtrări eficiente. O să asistăm în următorii ani la apariția unor noi patologii psihiatrice sau a unor tulburări din sfera asta psihologică.

Aveți deja semne în această privință? Aveți pacienți care să fie afectați de modificările mediului în care trăim?

Sînt cazuri descrise. Concret, nu am văzut nici un pacient care să-mi spună că suferă de dependență la Facebook sau la jocuri online. În literatură, și mai ales în Statele Unite ale Americii, sînt descrise astfel de cazuri. S-au înființat și clinici specializate, cu protocoale specializate. La noi, lumea nu vine la cabinet pentru așa ceva. Probabil că, în cîțiva ani, o să avem și noi servicii specializate.

Pe de altă parte, auzim tot mai des oameni care „își pun singuri“ diagnosticul, spunînd că sînt mai depresivi, mai anxioși etc. Terminologiile s-au popularizat. Acoperă și realitatea medicală?

Vin și pacienți cu elemente psihotice, cu patologii mult mai grave, dar care își asociază patologia cu depresia. Cel puțin, la noi, „depresia“ are o încărcătură foarte largă, nu e foarte bine delimitată. Dar, din ceea ce spun experții Organizației Mondiale a Sănătății, depresia va fi, pînă în 2020, a doua cauză de morbiditate la nivel mondial, depășind bolile oncologice, atît din punctul de vedere al costurilor, cît și al prevalenței. Depresia va fi a doua după bolile cardiovasculare. Va fi o societate de oameni depresivi.

Cum s-ar putea explica?

Probabil că viteza cu care societatea se transformă, viteza cu care primim informații depășește capacitatea noastră de adaptare. Depresia este răspunsul organismului la această neadaptare.

Depresia apare și pe fondul unei societăți mult mai competitive?

Da, s-ar putea. Depresia nu este, însă, o patologie foarte clar descrisă. Nu știm dacă are o componentă genetică sau biologică, dacă apare ca o consecință a unui dezechilibru, a unor substanțe de la nivel cerebral, dacă are o componentă socială, psihologică. Sînt persoane care fac depresie după pierderea unei persoane apropiate, dar asta nu e o regulă. Ține foarte mult de felul în care este construit individul.

Bunicii noștri au trecut prin război.

Tocmai. Și poate că nu au făcut depresie. S-au văzut orori mai mari decît trăim noi și noi ne plîngem, deși avem acces la atît de multă informație. Fără să vorbim de tulburările de anxietate, care, ca număr, depășesc cazurile de depresie. Dacă adăugăm și tulburările de anxietate, într-adevăr, psihiatrii și psihologii vor avea o sarcină din ce în ce mai grea în anii ce vor veni.

Cum se menține echilibrul emoțional?

Construind un soi de ghid de supra­vie­țuire internă care să ne conducă și să ne arate echilibrul. Poate cineva va face chiar o aplicație în sensul ăsta, să ne măsoare atît din punctul de vedere al in­teracțiunilor sociale, din punct de vedere emoțional și al markerilor biologici, și să ne atragă atenția cînd depășim zona asta de echilibru; eventual să ne și sugereze soluții, ca să revenim în zona de confort și de oameni. Tehnologia va avansa mult în partea asta și va încerca să ne dezumanizeze. 

a consemnat Laura DUMITRESCU