La sfîrşitul anului trecut, presseurop.eu a invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute, dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni. A rezultat un dosar intitulat „Zece viziuni ale Europei“, realizat în colaborare cu Der Spiegel, The Guardian şi Respekt. Publicăm aici unul dintre articole. (N. red.) 

Cu cîteva luni în urmă, discutam în metrou cu o diplomată estoniană şi îi ziceam că Europa a fost continentul utopiilor şi că, astăzi, nimic nu o mai face să viseze. O pariziancă s-a întors şi mi-a aruncat: „Europa? O utopie? Ce vorbeşti! E doar un club de patroni care se hrănesc pe spinarea celor mici“. 

Un fragment de conversaţie în mijlocul de transport unde lectura oricărui ziar arată că Europa are o problemă, şi mai ales o problemă cu ea însăşi. Toată mass-media ne raportează psihodrama cotidiană a unei Europe care se luptă să iasă din adolescenţă. Cînd o luăm în considerare pe termen lung, Europa politică abia a ieşit din copilărie. Şaizeci de ani de istorie nu reprezintă nici măcar durata domniei lui Ludovic al XIV-lea. Şi această Europă adolescentă este brusc conştientă de faptul că trupul său s-a schimbat de la mica Europă a celor şase, s-a dezvoltat astfel că a devenit un adult cu responsabilităţile sale mondiale. Această criză a adolescenţei este una din cauzele divorţului între cetăţeni şi proiectul european. 

Europei îi este greu să fie mulţumită de ea însăşi în noile sale dimensiuni. Ea nu s-a dezvoltat în mod firesc, a fost împinsă de istorie şi de căderea Zidului. Astăzi, ea este prea mare, prea complicată. Pe de o parte, e tentată să anuleze această expansiune rapidă. Unii intelectuali francezi, cum ar fi Max Gallo, apără ideea unui „puci franco-german“ şi a unei alianţe cu Rusia peste capetele statelor membre mai mici. Pe de altă parte, ea se zbate în certuri interminabile pentru a şti din cîţi funcţionari va fi compus noul său serviciu european pentru acţiune externă, în loc să vorbească despre misiunile acestui nou serviciu. Orice dezbatere despre acţiune este repede aruncată în meandrele unei dezbateri asupra mijloacelor. Uniunea pare să-şi fi pierdut încrederea în sine şi orice gust pentru viitor, aşa cum a arătat cacofonia asupra Europei 2020. 

Cu toate acestea, Europa este singura care se consideră atît de urîtă. Peste tot în lume există intelectuali care îşi exprimă dragostea pentru acest model european şi pentru locul pe care continentul ar trebui să-l ocupe în noua guvernare globală. Dar, în sînul Europei, egocentrismul nostru bolnăvicios ne împiedică să facem orice progres. În timp ce China, India, Statele Unite, Brazilia şi Africa au încredere în viitorul lor, Europa pare paralizată de frică. Ea aproape că regretă mica Europă care trăia la adăpostul Cortinei de Fier, protejată de Statele Unite. 

Criza a stricat cele două motoare ale construcţiei europene: solidaritatea şi urmărirea eficienţei. Pe de o parte, şefii de state se întreabă la Bruxelles dacă ar trebui să ajute orice ţară în nevoie. Pe de altă parte, au de gînd să facă acest lucru doar prin mecanisme complicate, încercînd să întreţină independenţa fiecărui organ. Dar, atunci cînd un membru este atacat, întregul corp este în pericol. Însă capul (Consiliul European) se întreabă dacă este înţelept să intervină, iar inima (Comisia) pare să fi încetat să bată şi să trimită idei noi, să pulseze în corpul amorţit al Europei. Ar trebui să încetăm să ne vedem doar propriul buric şi să ne gîndim din nou la Europa ca la un „noi“. Criza continentală a „eu-lui“ este cauzată de criza a 27 de mici „eu“. Deoarece Europa întreţine o relaţie complicată cu ea însăşi, trăieşte în acelaşi timp o relaţie complexată în raport cu ceilalţi. Cu toate acestea, nu are nici un motiv să-şi ceară scuze pentru ceea ce este. Inclusiv faţă de cei care bat la uşa ei. În loc de a răspunde prin reflexul de frică – „Cine este?“ –, am vrea să auzim: „Da, ce doriţi?“. Într-adevăr, europenii obsedaţi de ei înşişi, de funcţionarea lor, de problemele lor monetare, uită că e posibil să construim ceva cu cineva care nu seamănă cu noi. Şi totuşi, niciodată nu-i întrebăm pe turci, pe sîrbi, pe islandezi cum visează ei Europa. Care vor fi priorităţile lor, după ce vor intra în club? Cum îşi imaginează ei Europa în lume peste 50 de ani? Nu-i întrebăm nimic deocamdată. 

Europenii duc lipsă astăzi de un proiect mare. S-ar putea spune chiar de o utopie. Provocările nu lipsesc: pacificarea relaţiilor internaţionale, aşa cum am pacificat relaţiile europene, prezenţa ca actor major al dezvoltării durabile sau construcţia marii economii solidare a viitorului, bazată pe cunoaştere. Dar pentru a realiza toate acestea, trebuie să ne mişcăm un pic.

 

Philippe Perchoc este doctor în ştiinţe politice, cu o teză despre politica externă a statelor baltice din 1989 pînă în zilele noastre. Predă la Institutul de Studii Europene de la Universitatea Nouvelle Sorbonne. Este preşedintele think-tank-ului „Nouvelle Europe“.