Stau la o masă în restaurantul cel bun din clădirea cea procopsită din Strasbourg. Am fost invitat la masă şi chinui cu entuziasm limba franceză, încercînd să comand o ciorbă. Cum comeseanul meu nu vorbeşte deloc franţuza, îi iau şi lui acelaşi lucru. Ne este adusă o ciorbă care pe meniu avea o poveste de vreo 30 de cuvinte. Bănuiesc că jumate din poala de bani pe care trebuie să îi plătesc se duc către poetul care a scris legenda cartofilor gingaşi crescuţi personal de urmaşii direcţi ai grădinarului Regelui Soare. Desigur, au fost udaţi zilnic de nişte turturele care aduc în cioc apa Evian din Alpi. L-au adus şi pe Domingo periodic să le cînte plantelor, pentru ca nu cumva să mîncăm barabule stresate. Ciorba are nişte cercuri artistice din spanac şi vine în nişte farfurii de fiţă. Mă gîndesc oarecum îndurerat că eu aş fi mîncat şi ceva care să nu fi căzut sub incidenţa dreptului de proprietate al lui Picasso, dar – deah! – acuşi m‑am ajuns şi trebuie să îmi schimb gusturile de ţăran.

Am avut deja experienţa descrierii apartamentelor din Alsacia. Fie toţi agenţii imobiliari sînt fraţi cu codrul cînd vine vorba de străini, fie sînt născuţi cu metafora în sînge, fie am eu un şoc cultural. Apartament chic înseamnă că au împărţit debaraua în două şi o vînd ca duplex. Ghiveciul cu ficus care decora cei cinci metri pătraţi va fi vîndut drept grădină comună. Palatul cu privelişte senzaţională pentru oameni cu gusturi deosebite e, de fapt, un pod mansardat unde vîntul bate cît se poate de liber şi poţi să încerci senzaţia de saună sau de frigider natural, în funcție de anotimp. Priveliştea există – macaraua din faţă fiind un decor sofisticat şi îndrăzneţ care merită preţul modic echivalent cu preţul închirierii Filiaşiului pe perioada verii.

La masă discutăm despre un ghid de bune practici. După vreo zece minute încep să îl urăsc întîi pe el şi apoi lumea în întregimea ei. Dacă aş putea, mi-aş scoate creierul şi i-aş trage cîteva şuturi după scuipăturile de deochi necesare. Batem apa în piuă cu o dedicaţie vrednică de cîştigarea unui titlu mondial sau olimpic. Încet-încet devin suicidar şi îmi imaginez cum ar fi să dezvolt un ghid de tăiat venele, special pentru miile de specialişti în bla-bla. Bineînţeles, ghidul ar trebui să strîngă cele mai bune practici în domeniu şi să aibă recomandări complexe care ţin seama de nevoile tuturor şi în special ale celor la risc. Va trebui, bineînţeles, să fie examinat, discutat şi aprobat de instituţiile competente.

Decid să schimb subiectul. Reuşesc cu greu, dar omul din faţa mea începe să dezvolte o teorie absolut stupefiantă despre felul în care s-au făcut nişte angajări. Nu credeam că o să pot să fiu surprins de aşa ceva, că doar am petrecut o mare parte a ultimului an într-o administraţie publică în care alergarea pe loc, jocul de gleznă sincron şi conspiratita au atins, credeam eu, toate culmile posibile ale rafinamentului. Împing spanacul Swarovski şi zeama din cartofii îmbrăcaţi la Prada în gura rămasă deschisă şi îmi implor piticii să tacă pînă cînd reuşesc să trec şi de hopul ăsta în viaţă. Omul e din nordul Europei şi o să am mare nevoie să lucrez cu organizaţia pe care o reprezintă. Continuă cu entuziasm. Am terminat opera din farfurie, am mîncat tot coşul de pîine, iar piticii ţopăie plini de fericire.

Nu îndrăznesc să comand nimic altceva, nu de alta, dar meniul are vreo 20 de pagini şi conţine doar patru feluri de mîncare. Ca să aflu ce comand, am nevoie de un mic masterat în filozofie şi de unul în franceză. În plus, la cît timp a durat ca să mi se aducă primul fel şi la cît vorbeşte omul din faţa mea, mă gîndesc că foamea este, în fapt, o binecuvîntare. Mă uit pe mesele din jur la farfuriile îndesate cu ierbotenii de toate felurile, aranjate de parcă s-ar duce la nunta lu’ Bote. Cum preţurile sînt îndeajuns de mari încît să includă şi caii sau vacile care s-ar bucura nespus de oferta existentă, mă decid să mă concentrez pe apa comandată iniţial.

Disperat, încerc să recapitulez în cap discuţia despre ghid, sperînd că asta va trimite gaşca agitată de pitici la culcare şi fără Albă ca Zăpada, care nu e nicăieri în peisaj. Creierul mă ameninţă că o să vomeze, aşa că, firesc, îl întreb pe domnul din faţă ce crede despre extratereştri. Băiatul e profesionist şi, bineînţeles, este un mare suporter. E convins că sînt printre noi. Îi dau mare dreptate, căci sigur noi doi sîntem de pe planete diferite.

La masa de lîngă mine stau trei asiatici, iar unul dintre ei, cu eleganţa specifică gesturilor celor mai fireşti, îşi taie cu entuziasm unghiile. Nenea din faţă reuşeşte, în fervoarea explicaţiilor, să îşi pună o jumate de lingură de ciorbă pe cravată, mărindu-i în mod semnificativ valoarea. Nu ştiu dacă există pe undeva vreun ghid de tăiat unghii la restaurant, dar sînt convins că s-ar găsi în mod sigur o finanţare sănătoasă care să dezvolte o metodologie, să facă un studiu, enşpe sute de seminarii, nişte training-uri micuţe şi, bineînţeles, o grandioasă conferinţă de lansare a ghidului. Ezit să îi vînd ideea, nu de alta, dar nu vreau să îi dau motive gratuite de bucurie.

Domnul de lîngă mine continuă cu conspiraţia. Mă gîndesc cu reliogizitate la mulţii dumnezei care ar merita pomeniţi şi la cîte chestii puteam să fac în timpul pe care l-am pierdut. Îi fac discret un semn chelnerului pentru plată. Se materializează imediat lîngă noi cu nota. Lejer aş fi putut cumpăra o shaormerie de cartier cu banii ăia. Oricum, sînt fericit că am scăpat de extraterestru, deşi îmi ghiorăie maţele de foame.