Duminică, 29 septembrie, a fost o zi capricioasă la Paris: mai mult ploaie decît soare, rafale de vînt şi temperaturi anunţînd intrarea în drepturi a anotimpului rece. Şi totuşi, zeci de mii de francezi au stat la coadă, uneori cîte cinci sau şase ore, ca să salute, în incinta Palatului Invalizilor, memoria unui fost preşedinte: este vorba de Jacques Chirac, decedat joi, 26 septembrie, la vîrsta de 86 de ani. Observatorii fenomenului politico-mediatic nu se aşteptau la o astfel de afluenţă. Şi nici la sondaje care să pună în evidenţă faptul că Jacques Chirac este, în ochii francezilor, la fel de popular precum Charles de Gaulle. În mod normal, porţile Palatului Invalizilor ar fi trebuit să se închidă, duminică seară, la ora 20. Datorită afluenţei neaşteptate de public, autorităţile au decis să le lase deschise însă toată noaptea, astfel încît toţi francezii şi toţi cei doritori să se încline în faţa sicriului cu rămăşiţele pămînteşti ale lui Jacques Chirac să o poată face…. Eu însumi am fost surprins de acest brusc puseu de simpatie pentru Jacques Chirac. La ora la care el părăsea Palatul Élysée, în mai 2007, bilanţul său nu era considerat strălucit. Dimpotrivă, se spunea despre el că ar fi fost un preşedinte mai degrabă „leneş“, excelînd mai ales în operaţiuni de autopromovare a imaginii sale decît în materie de reforme. Şi este adevărat că Jacques Chirac ştia să strîngă mîini, să zîmbească, să se bată pe umeri cu oameni obişnuiţi, să le vorbească într un mod jovial ca şi cum ar fi fost unul de-al lor. Faimoase erau şi vizitele sale la Salonul agriculturii unde mîngîia vacile şi oile, stătea de vorbă îndelung cu fermierii, ciocnea cu toată lumea (dar abia îşi înmuia buzele în paharul cu vin), gusta cu plăcere din diferite produse şi promitea protecţia statului pentru producătorii care făceau cinste gastronomiei franceze.

Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Dominique de Villepin, fost ministru de Externe şi fost prim-ministru, a explicat în felul următor popularitatea crescîndă a lui Jacques Chirac: de fapt, el seamănă cu fiecare francez în parte.

Poate că n-aş scrie nici eu aceste rînduri dacă Jacques Chirac nu m-ar fi impresionat printr-o decizie a sa, cu 27 de ani în urmă, cînd francezii au fost invitaţi să se exprime prin referendum pe marginea Tratatului de la Maastricht care urma să dea un nou impuls construcţiei europene. Referendumul fusese organizat la iniţiativa preşedintelui socialist François Mitterrand. În tabăra dreptei neo-gaulliste, majoritatea liderilor importanţi erau tentaţi să voteze împotrivă, unii dintre ei doar din dorinţa de a l „luxa“ pe Mitterrand. Jacques Chirac însă a votat pentru. Era o vreme cînd liderii politici care visau să ajungă la putere, să devină preşedinţi sau prim-miniştri, nu puteau obţine sprijinul electoratului decît dacă se arătau ferm pro-europeni. De unde şi întrebarea mea de acum: ce s-a întîmplat între timp cu Europa şi cu europenii ca să ajungă în situaţia actuală, cînd (nu este încă o regulă generală şi nu este valabil peste tot) oamenii politici se declară antieuropeni, pentru a cîştiga sprijinul electoratului? Chirac a ajuns, în 1995, preşedinte al Franţei şi pentru că şi-a schimbat, la ora adoptării Tratatului de la Maastricht, strategia. Era de neimaginat, la ora aceea, ca un lider politic antieuropean să ajungă la Palatul Élysée. Astăzi, însă, ne aflăm într-o cu totul altă ecuaţie în Franţa. Observatorii spun că, în perspectiva prezidenţiatelor din 2022, Marine Le Pen, lidera extremei drepte, are efectiv şanse să fie aleasă în fruntea statului, ideologia ei antieuropeană fiind de fapt un atu.

În ce-l priveşte pe Jacques Chirac, el s-a mai comportat ca un veritabil european în 2003, cînd s-a opus intervenţiei militare americane în Irak. Tot atunci el s-a „răstit“ puţin şi la unele dintre ţările Europei răsăritene, care, deşi făceau parte din Uniunea Europeană, au spart unitatea comunitară şi l-au susţinut pe George Walker Bush. Istoria i-a dat însă, şi încă destul de repede, dreptate lui Chirac. Saddam Hussein era un dictator sîngeros, dar nu ameninţa pacea lumii cu arme de distrugere în masă. Iar intervenţia americană a fost un eşec care a destabilizat întregul Orient Mijlociu, a făcut posibilă hegemonia Iranului în regiune, iar acum ar putea duce la un al doilea război în acea parte a lumii atît de complicată şi de „explozivă“…

Dacă francezii au astăzi nostalgia „anilor Chirac“, acest fapt vine şi dintr-un fel de comparaţie pe care ei o fac instinctiv între ceea ce trăiesc astăzi şi perioada 1995-2007, cînd Jacques Chirac a fost preşedinte. La acea oră, Brexit-ul nu figura în program, relaţiile Europei cu Rusia erau bune şi se discuta serios despre o eventuală integrare a Turciei în Uniunea Europeană pentru că Turcia părea să reuşească un fel de sinteză între islam şi democraţie. Cum să nu ţi se pară deci mai bună o epocă în care oamenii priveau viitorul cu mai mult optimism? Să ne amintim de asemenea că marea criză care era să compromită şi moneda unică europeană a început în 2008…

Această privire retroactivă se confundă, de la moartea lui Chirac, cu imaginea sa, de unde şi dorinţa a zeci şi zeci de mii de francezi de a-i aduce un omagiu. Nu lipsită de simbolistică este şi decizia lui Vladimir Putin de a veni şi el la Paris pentru a se înclina în faţa rămăşiţelor pămînteşti ale lui Jacques Chirac, fostul său „prieten“. Despre Chirac se spune că a fost, într-adevăr, cel mai „rusofil“ dintre preşedinţii Franţei. Un parlamentar rus şi-a exprimat chiar, recent, regretul că actualul dialog ruso-francez nu beneficiază de aportul unui om politic de talia lui Chirac… Moartea lui Jacques Chirac i-a obligat, într-un fel, pe francezi şi pe unii europeni la un benefic exerciţiu de memorie.

Merci că ne-aţi amintit că mai avem memorie, Monsieur le Président!