Vi-l mai amintiţi pe portarul societăţii comerciale din Vadu Oii care era, simultan, şi secretară, şi director general în instituţie? În urmă cu cîțiva ani, ştirile făceau multă vîlvă în jurul lui, prezentîndu-l ca pe un caz din zona paranormalului. CAP-ul în cauză dăduse faliment, iar omul nostru hotărîse să rămînă pe poziţii, de unul singur, prin fermele pustii. Fusese paznic toată viaţa sa acolo şi nu putea acum, înainte de pensie, să-şi schimbe subit identitatea socială. Statul îi permisese să stea (în cumul de funcţii) fără retribuţie financiară. Portarul nu se plictisea. Moştenise un post telefonic la apelurile căruia răspundea ori de cîte ori vreun vechi client suna cu insistenţă. „Alo, CAP Vadu Oii?”, întreba vocea în receptor. „Da, poarta”, replica protagonistul. „Cu cine doriţi?” „Cu dom’ director.” „Imediat vă fac legătura la secretară!” Dotat cu umor, portarul fluiera în telefon melodii de aşteptare, după care spunea cu glas efeminat: „Da, vă rog!”. Uşor tulburată, persoana de la capătul firului repeta: „Cu domnul director general!”. „Numai puţin aşteptaţi, pentru că este într-o şedinţă!” Se reluau fluierăturile de expectativă şi, tîrziu, intervenea baritonal „domnul director general” („secretară-paznic-etc.”). El explica, solemn, speriatului interlocutor că Vadu Oii e, tehnic vorbind, în faliment şi că nu mai are posibilitatea să onoreze comenzi.

Ei bine, eu nu am rîs la vremea respectivă. Am pățit-o, la rîndu-mi, cam în aceeași perioadă. Din cauza unei activități academice pe care o derulam în colaborare cu o prestigioasă instituţie culturală din Marea Britanie, am fost nevoit „să mă fac” persoană juridică. Englezii nu puteau plăti, în mod direct, impozite către statul român şi o soluţie plauzibilă era să realizeze acest lucru prin mine ca societate (profilată pe „activităţi intelectuale”). M-am constituit legal la Fisc, am primit ştampilă, facturier, în sfîrşit, am ajuns om de vază, un fel de „dom’ director general”. Problema a fost că, pentru „afacerea” nou deschisă, aveam nevoie de un sediu oficial. A trebuit să-mi trec apartamentul personal ca „loc central” al activităţii. De aici au decurs nişte avantaje. Utilităţile pe care le achitam lunar puteau fi deduse din impozitul anual pe firmă. Statul mi-a cerut doar un contract de comodat între proprietarul apartamentului şi reprezentantul juridic al societăţii. Altfel spus, între locatarul („persoană fizică”) al spaţiului şi ocupantul („persoană juridică”) al sediului. Adică, şi mai clar, între mine şi mine. Cel de-al doilea „eu” îi cerea, politicos, primului „eu” să folosească toate cheltuielile de întreţinere a apartamentului (sediului) pe lista de deduceri impozitare, alcătuită de firmă. „Stimate Domnule CLC”, mi-am început eu, ceremonios, petiţia, „vă rog să binevoiţi să-mi aprobaţi includerea pe lista de deduceri cheltuielile lunare pe care le aveţi la utilităţi în apartamentul X, proprietate personală. Precizez (aici mi-a venit să adaug în cazul în care nu ştiaţi, dar, observînd figura severă a inspectorului din spatele ghişeului unde scriam, am renunţat) că, în acelaşi spaţiu (apartamentul X), îşi desfăşoară activitatea Societatea CLC pe care, cu onor, o conduc. Contractul de preluare în comodat ar fi astfel în interesul ambelor părţi. În speranţa unui răspuns pozitiv din partea dumneavoastră, vă asigur de întreaga mea preţuire şi, totodată, de imensul meu respect. Cu mulţumiri, CLC, director general”. Am ţinut hîrtia în mînă, copleşit de stări înălţătoare. Nu-mi venea să cred că un „director general” mă aborda cu atîta consideraţie şi se mai folosea şi de ştampilă ca să mă impresioneze. Nu neg că, pentru o clipă, am fost tentat să scriu sus, în colţul foii, „Se respinge!” şi să semnez, apăsat, „CLC”. Am aprobat pînă la urmă, dintr-o stranie solidaritate cu dublul meu. I-am lăsat pe cei doi gentlemen din mine, cu numele de CLC, să-şi strîngă, fericiţi, mîinile. Stînga şi dreapta s-au împreunat, ca la conferinţele de pace, pe sub ghişeul Fiscului.

Un timp am verificat cutia poştală, cu nădejdea că „domnul director general CLC” îmi va expedia o scrisorică oficială unde să-şi arate recunoştinţa. Din păcate, alter ego-ul meu nu a trimis nimic. Am primit însă o misivă de la Ministerul de Finanţe, în care eram „notificat” că, în urma aprobării dlui CLC, proprietar al apartamentului X, de preluare în comodat, firma dlui CLC, director general, îşi putea deduce din impozit utilităţile casnice ale proprietarului CLC. Buimăcit, am avut o insomnie teribilă în acea noapte. Pe la patru dimineaţa, ameţit şi descompus, m-am dus la baie şi am privit cu intensitate mutra încercănată din oglindă. „Băi, directoraşule”, i-am şoptit, „îmi eşti dator pe viaţă.” Descompusul s-a aplecat, umil, prin sticla luminată neonic, şi mi-a sărutat mîna. După aceea a ţipat: „Să trăieşti, patroane!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.