După evenimentele de la sfîrşitul săptămînii trecute, mulţi au găsit asemănări între fuga preşedintelui Viktor Ianucovici şi cea a lui Nicolae Ceauşescu, de acum aproape 25 de ani. La prima vedere, situaţiile par similare fiindcă ingredientele filmului au fost cam aceleaşi: mulţimi revoltate, dictatorul suit de urgenţă în elicopter, plecat spre destinaţie necunoscută şi dat în urmărire generală. Reşedinţă de lux abandonată în faţa furiei populare.  

Dar situaţia din Ucraina este încă departe de aceea a unei revoluţii victorioase, care să scoată ţara din „zona gri“ şi să o îndrepte hotărît spre Europa şi spre Occident.

Ucraina prezintă astăzi foarte puţine dintre semnele unei democraţii incipiente şi entuziaste, şi cu mult mai multe trăsături ale unui stat eşuat. Statul poate asigura cu greu siguranţa cetăţenilor la un nivel rezonabil. Nu există guvern care să fie considerat legitim pe tot cuprinsul ţării şi care să-şi poată face simţită autoritatea peste tot. O parte a ţării, cea din Est, pare mai curînd controlată de o putere străină sau, oricum, de forţe interne ostile guvernului central. Clasa politică este rapace şi coruptă, incapabilă să aducă dezvoltare şi încredere în viitor. Un colaps financiar şi economic apare ca imposibil de evitat.  

Este adevărat că revolta din Ucraina a izbucnit ca urmare a refuzului preşedintelui Ianucovici de a semna tratatele de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană, în noiembrie, la Vilnius. Iar urmarea o cunoaştem. Deocamdată, însă, la Kiev, cele care dau tonul par să fie forţele naţionaliste, aflate, de altfel, în primele rînduri ale confruntărilor violente care au dus la fuga preşedintelui.  

Duminică, legea limbilor regionale a fost foarte repede abrogată de Rada de la Kiev. E adevărat, actul este îndreptat mai cu seamă împotriva regiunilor vorbitoare de limbă rusă, iar românii sînt doar victime colaterale. Însă ceea ce s-a votat numai a orientare europeană nu aduce. 

Apoi, Ucraina are nevoie disperată de bani – vreo 35 de miliarde de dolari –, şi asta imediat, ca să nu intre în incapacitate de plată. Rusia, bineînţeles, nu mai dă nici un sfanţ, după ce promisese Ucrainei marea cu sarea, doar-doar o va convinge să se alipească Uniunii Vamale. Dimpotrivă, Moscova s-ar putea să-şi amintească foarte repede şi de datoriile pe care Kievul le are la factura de gaze.

Din partea cealaltă, Fondul Monetar Internaţional sau Uniunea Europeană s-au arătat dispuse să ajute Ucraina. Însă banii nu vor veni necondiţionat. Europarlamentarul german Elmar Brok a declarat deja, la începutul săptămînii, că Uniunea Europeană este gata să sprijine cu 20 de miliarde de euro „reformele din Ucraina“, după instalarea autorităţilor în urma alegerilor din 25 mai. Însă nu se ştie cît de departe vor merge autorităţile de la Kiev cu reforme costisitoare social, cînd ecourile revoltei violente din stradă nu se vor fi stins.  

Rămîne, apoi, pericolul divizării ţării. O divizare despre care cu greu se poate crede că va fi una paşnică – de aici, un nou prilej de afirmare mai degrabă a forţelor naţionaliste, decît a celor proeuropene. 

Greu de crezut că Occidentul va susţine financiar o Ucraină care, în loc să devină democratică şi proeuropeană, va deveni autarhică şi naţionalistă.  

Şi mai este Rusia. Evident, după ce s-a întîmplat în ultimele săptămîni, s-a dovedit că Rusia nu poate controla întreaga Ucraină. Dar Moscova nu poate lăsa lucrurile în voia lor şi va căuta să recupereze tot ce poate fi recuperat în situaţia dată.  

Ianucovici a fost lăsat baltă – nu mai folosea la nimic, ba chiar devenise obstacolul numărul 1 în reconstruirea Partidului Regiunilor. Luxul orbitor în care trăia fostul preşedinte ucrainean trebuie că i-a scîrbit pe toţi ucrainenii, fie ei proruşi, prooccidentali sau naţionalişti. În definitiv, toţi o duc la fel de prost şi suferă în aceeaşi măsură din pricina corupţiei clasei politice.

În ultimul week-end, fără Ianucovici, regiunile de Est s-au regrupat într-o şedinţă de urgenţă a liderilor locali proruşi, organizată la Harkov. Mesajul fundamental: statul ucrainean trebuie salvat. Cu alte cuvinte: liderii regionali proruşi se consideră legitimi şi nu recunosc deciziile de ultimă oră de la Kiev. Mesajul militarilor ruşi staţionaţi la Sevastopol este tot în linia rupturii: armata rusă este gata să-i apere pe rusofonii ameninţaţi de turnura evenimentelor de la Kiev. 

Apoi, Rusia va avea tot interesul să mizeze pe instabilitatea, chiar pe haosul din Ucraina cealaltă, Ucraina vestică. Şi, probabil, are şi pîrghiiile prin care să contribuie la asta, pentru a arăta tuturor: „Iată ce se întîmplă cînd rebelii ucraineni sînt lăsaţi de capul lor.“ 

Şi, în final, să revenim la paralelele care se fac cu România anului 1989. După fuga lui Nicolae Ceauşescu, România a devenit, totuşi, o ţară cu o democraţie funcţională, orientată clar spre Occident – şi toate acestea, în pofida tuturor greutăţilor pe care noi, românii, le-am avut de întîmpinat în ultimul sfert de veac. Cu toate problemele, am evitat căderea în haos şi în confruntări de stradă, deşi mineriadele şi episodul din 1990 de la Tîrgu Mureş puteau duce într-acolo. Am evitat o autarhie naţionalistă – deşi propuneri au fost. Ucraina de azi pare a fi cu mult mai puţin pregătită pentru calea occidentală decît era România la debutul tranziţiei.  

Şi după ce, în mod absolut normal, am salutat cu toţii Euromaidanul, poate că ar fi cazul să ne pregătim şi pentru scenariul rău care s-ar putea desfăşura în vecinătatea noastră.  

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.