Cît timp ne va lua oare să ne revenim din starea de graţie în care ne-a propulsat discursul fabulos al lui Donald Tusk? Omul a arătat că, într-o lume de habarnişti şi de hoţi, ştie, cinstit, ce spune. Dar ce ştie el, de fapt?

Ateneul scăldat în culorile drapelului românesc în timpul ceremoniei preluării de către România a preşedintelui Consiliului UE. Donald Tusk a picurat balsam pe inimile rănite ale românilor. Le-a bandajat sufletele însîngerate de umilinţe indicibile. I-a mîngîiat admirabil pentru ofensa parcă perpetuă la care sînt supuşi. I-a alinat după înjosirea lor fără egal, cea a  prezenţei la cîrma statului român a analfabetei, reprezentînd, ca marionetă, cleptocraţia lui Dragnea, cu tot cu beizadelele ei de nomenclaturişti şi securişti, cu tot cu neaveniţi, mari corupţi şi infractori, cu tot cu piţipoance din Videle şi de aiurea.

A vorbit nu numai tămăduitor, ci şi încîntător, în dulcele grai românesc. Le-a amintit românilor de unii din marii lor fii şi de unele din cele mai înălţătoare clipe ale neamului, ca naţiune culturală. A reliefat că ştie nu doar de măreţia artei unor genii ca George Enescu, Tristan Tzara, Nichita Stănescu sau Eugen Ionescu, ci şi de realizări şi performanţe sportive şi economice de excepţie, ieşite din mîinile şi spiritul românilor.

În context, Tusk s-a arătat convins că, în aceste șase luni, veți interpreta cu energie și înțelepciune o adevărată Rapsodie română. Că românii sfințesc locul. Că vor respecta reguli şi principii. A amintit că, în mare măsură, depinde acum de România dacă și în ce fel Europa va depăși provocările viitorului… dacă politica românească va fi pentru Europa un exemplu bun sau un avertisment sever. I-a susţinut pe cei care fac eforturi pentru a apăra valorile europene, libertatea și drepturile noastre, spunîndu-le: Continuați lupta! În fine, a evocat, spre bucuria generală, entuziasmul fără margini stîrnit naţiei, în 1986, de portarul Helmuth Duckadam în finala Cupei Campionilor Europeni, cînd, la Sevilla, Steaua București a învins Barcelona.

În consecinţă, le-a cerut românilor să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept și Constituția… cu aceeași hotărîre cu care… Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la rînd. Atunci, și mie mi s-a părut imposibil! Dar el a reușit. Și voi veți reuși... Vă asigur de tot sprijinul meu.

Ce poate fi mai sublim decît acest discurs rostit într-o limbă română mai pură decît vorbirea neaoşilor conducători ai cleptocraţiei? Ce poate fi mai impunător, mai plin de nobleţe decît sprijinul Europei şi susţinerea preşedintelui Consiliului European pentru obiditul neam românesc?

Dar ascensiunea mea în al şaptelea cer n-a durat, din păcate, prea mult. Brusc, m-au luat cu asalt nedumeririle. M-am întrebat dacă nu e prea frumos ca să fie şi adevărat acest mirific discurs. M-am întrebat de ce am senzaţia că, la ceremonia preluării preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, preşedintele polonez al Consiliului European se vede nevoit să se exprime la Bucureşti codat, ca un activist din epoca de aur care se bănuia ascultat de Securitate şi înţelege că afară e jandarmul vopsind gardul, iar înăuntru leopardul. Care ştie că în frigul străzilor din jurul Ateneului e adunată Europa românească, iar în casă, în loja din spatele președintelui Comisiei Europene, al președintelui Consiliului și al președintelui României, zac infractori, precum Adrian Năstase şi tizul său, Severin, cel condamnat pentru corupție după ce a fost prins luînd o mită, fie şi fictivă, în Parlamentul European.    

Ar fi prea mult, desigur, să li se ceară unor Tusk sau Mogherini, cea absentă de la ceremonie, de parcă s-ar fi aflat şi ea, ca Liviu Dragnea, într-un revelion tardiv, al ospătarilor, să fie omniscienţi. Să ştie cum sînt vitregite azi cultura şi memoria românilor. Nu cred, totuşi, că simpaticul domn Tusk e la curent cu Duckadam, dar nu are habar de Adrian Năstase ori de Adrian Severin şi nu se întreabă oare cine i-a invitat la Ateneu spre a macula şi această ceremonie.

Presupun că Tusk era edificat că le vorbeşte românilor din ger, ca Oana Pellea şi Dan Grigore, iar nu marilor corupţi aflaţi la căldurică, în interiorul somptuoasei săli de concert. Dar nu i-a salutat expressis verbis pe rezistenţi. Şi pe protestatari. Oare de ce?

Şi oare ştia Tusk ce-i cere unui popor care n-a reuşit să scape în ultimii doi ani de cleptocraţi, deşi au ieşit oamenii cu sutele de mii în stradă pe un frig de crăpau pietrele, deşi au înfruntat şi în vară bastoanele jandarminerilor Guvernului Dăncilă-Dragnea şi gazele-crimă contra umanităţii ale bătăuşilor din subordinea lui Carmen Dan?

Oare de cîte ori se naşte, într-un mileniu, un geniu ca George Enescu? Şi de cîte ori poate apăra naţiunea românilor, aflată în luptă nu doar cu Barcelona, la Videle, ci şi cu arbitri cumpăraţi la CCR, la Ministerul de Justiţie şi în Parlament, penalty-uri ca Duckadam?

Oare nu le cere Tusk cam mult românilor? Da, ei pot da şi-au și dat umanităţii un Emil Cioran şi o Nadia Comăneci. Dar ştie oare Tusk şi cîţi au plecat, dezabuzaţi, din ţară, în ultimii doi ani, luînd calea unor Cioran, Brâncuşi, Tzara, Enescu şi Ionescu, pentru că şi mai-marii europeni i-au dezamăgit profund? Pentru că n-au mai crezut că-şi pot creşte copiii ori îngriji părinţii bolnavi în ţara infecţiilor nosocomiale? Pentru că vest-europenii n-au putut obliga mai nici o tiranie să respecte regulile civilizaţiei invocate de Tusk?

Unde au fost discursurile entuziasmante ale unor Tusk, Juncker şi ale rusofilei Mogherini în ultimii doi ani? Unde au rămas reformele pe care le-au iniţiat şi le-au pus în aplicare în Europa pentru ca Uniunea să reziste realmente asalturilor extremiste, iar România să-şi salveze statul de drept?

L-am iubit pe Tusk pentru alocuţiunea lui redăruind mîndrie şi speranţe multora. Dar detest „viitorul din faţa“ Dăncilei. Căci s-ar putea să fie al României, dacă oamenii nu-ncep să ia lumină mai puţin din întunericul lui Mircea Eliade, cît din lumina minţii unor personalităţi ca Mihai Şora.

Şi dacă nu găsesc, spre a-l parafraza pe Andrei Pleşu, fereastra din zid. 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.