Care credeți că este cea mai mare amenințare la adresa securității transatlantice? Este genul acela de găselniță recentă folosită la conferințe, ca să le facă mai alerte. Publicul este întrebat ceva și răspunde folosind o aplicație de pe telefon, rezultatele se afișează în jumătate de minut. Se dau patru variante de răspuns: Putin, terorismul, imigrația, Trump. Nu e un studiu științific, e doar pretext pentru conversație. În cîteva secunde, zeci de corporatiști, parlamentari, ziariști, think-tank-eri și studenții selectați ca potențiali viitori lideri votează.

Putin – 37%, Trump – 39%, terorismul și imigrația mult în urmă – este răspunsul publicului. După trei zile de dezbateri în care Trump este elefantul angoasant din cameră, nu e de mirare. Particip la Brussels Forum, organizat anual de către German Marshall Fund (GMF) – e evenimentul care aduce laolaltă lideri din America și Europa. GMF este o organizație ciudată: se numește așa pentru că are legătură cu Planul Marshall. În 1972, guvernul german, recunoscător că americanii au rupt cercul vicios război-cucerire-despăgubiri-sărăcie-război, a donat bani pentru a crea la Washington o organizație care să militeze pentru prietenia transatlantică. Aceasta este GMF. Și misiunea sa e mai relevantă ca niciodată. Adunarea sa anuală de la Bruxelles îl vede deci pe chiar președintele Americii ca pe principala amenințare la adresa securității. Bizară situație. Deși nu chiar nouă. Elitele europene au mai văzut recent un președinte american ca pe o amenințare la adresa securității: Bush. Dar acum e mai grav, și elitele europene chiar au dreptate.

Prin 2005, am fost selectat de GMF pentru o călătorie în America. Un grup de 25 de europeni din zece țări ne-am plimbat prin America o lună. Din Dakota la Los Angeles, New York și Carolina. America democrată și America republicană erau și atunci în război cultural. Europenii din Vest și europenii din Est aveau opinii diametral opuse. Între timp, cam toți europenii tind să aibă o problemă cu președintele Americii. Între timp, și eu cred că acest președinte este o amenințare la adresa securității noastre.

După vot, la Bruxelles a urmat discuția. Senatorul american Ron Johnson este rugat să comenteze. Omul încearcă să evite. Este din aripa dură a Partidului Republican, dar din aripa tradițională. Dur cu Rusia, pro-NATO, conștient de responsabilitatea Americii. Vorbește vreo două minute încercînd să schimbe vorba. Moderatoarea îl presează. Senatorul răbufnește pe un ton amărît: e de la Twitter. Dați prea mare importanță la ce se scrie pe Twitter. Vedeți ce spun oficialii noștri, vedeți că secretarul de stat a spus că NATO e indispensabilă. SUA își țin cuvîntul, avem fii și fiice care își riscă viața acolo unde am promis. Liderii vin și pleacă, legătura dintre noi e mai importantă.

Se lasă o liniște de cîteva secunde. Practic, ni se transmite că președintele SUA e material de ignorat. El este „Twitter“, la care ne uităm prea mult. Omul ne spune să nu îl luăm în serios. Senatorul John McCain spusese ceva similar, dar mai puțin clar, cu o zi înainte. Publicul aștepta încordat discuția cu Mc­Cain. Probabil, atunci cînd l-a învins Obama, 80% din cei din sală au ținut cu Obama. Nu vom ști niciodată cum ar fi fost ca americanii să îl aleagă pe John McCain în locul acelui Obama care a început retragerea Americii spre sine. Faptul că europenii, în general favorabili lui Obama, așteaptă acum de la McCain să îi calmeze arată cîtă derută a trezit Trump. Obama a deschis poarta refuzului Americii de a conduce lumea liberă. Trump duce asta la ultimele consecințe.

Bătrînul McCain circulă prin lume și încearcă să convingă aliații că nu e chiar atît de rău precum s-au speriat. Știe ce așteaptă lumea de la el. Nici nu stă să fie întrebat, zice el: știu ce vreți de la mine, vreți de fapt să vorbim despre președintele Americii, nu? Publicul rîde. Da, da, asta așteptăm. Să ne spui, bătrîne, că America nu dezertează.

Ne spune că e prea devreme pentru o evaluare a lui Trump. Nu a avut niciodată poziții de conducere în politică, abia învață. Dar el, McCain, îi cunoaște pe toți cei care conduc diplomația, serviciile secrete și establishment-ul de securitate națională. Ascultați-mă ce vă spun: nu aș fi putut să cer mai mult de atît, sînt oameni excelenți, vorbesc frecvent cu ei la telefon, știu ce gîndesc, e totul OK. Singura dilemă este dacă președintele ascultă de cei pe care i-a numit sau nu.

E întrebat de cine îi este mai frică, de Rusia sau de China? De Rusia pe termen scurt, de China pe termen lung. Pentru McCain, cei din conducerea Rusiei sînt niște „borfași kaghebiști“ care au atacat America încercînd să deturneze alegerile. Nu înseamnă că au și reușit, ține să precizeze. Apoi spune ceva surprinzător: Trump nu are spațiu de manevră în relația cu Putin, toate aceste scandaluri îl pun în poziția de a nu îi putea oferi nimic. Însă Putin îi va cere, îl va testa provocînd o criză pe undeva și atunci Trump va trebui să se țină tare.

Publicul revine cu întrebarea obsesivă: dar ce crede Trump, de fapt, spune ba una, ba alta, ce va face? Bătrînul repetă calm niște nume, oameni buni numiți de Trump la conducerea instituțiilor, îi știe, îi respectă, prezența lor acolo îl liniștește. Dacă președintele îi ascultă, atunci e foarte bine. Moderatorul îl întreabă: dar cînd vă vedeți cu președintele, ce spune? McCain: nu m-am văzut cu el de cînd a cîștigat. Perplexitate. Dezamăgire. Bătrînul doar ghicește, ca și noi. Știe mai multe decît noi, îl poate bloca pe Trump în Congres pentru că e respectat acolo, dar, de fapt, despre ce gîndește președintele doar ghicește. Și el.

Îl luăm pe Trump serios sau literal?

Vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, a avut o formulă memorabilă într-unul dintre paneluri: pe președintele Trump ziariștii nu îl iau în serios, dar îl iau literal; publicul său îl ia în serios, dar nu îl ia literal. Noi (adică UE) sîntem forțați să îl luăm și în serios, și literal. Un parlamentar britanic observă ceva amar: ultima și singura garanție a NATO este cuvîntul președintelui SUA. Alianța nu a fost testată într-o criză cu un adversar pe măsură. Într-o situație de criză, va clipi sau nu Trump? Și serios, și literal, cînd te uiți la cum bate cîmpii, nu poți să stai liniștit.

Bryan Lanza a fost director adjunct de comunicare în campania lui Trump. Este singura voce din tot Forumul care reprezintă deschis tabăra noului președinte, deși acum e lobby-ist în privat. El spune că Trump vede lumea ca un om de afaceri. Interpretăm prea mult în ce îl privește. Are aerul că problema e la noi. Cînd colo, cu Trump e simplu: nimic altceva decît un focus puternic pe obiective. El nu e un negociator politic, e un negociator de afaceri. Ne-am obișnuit, spune Lanza, cu negocieri politice abstracte, dar el este obișnuit să negocieze și să plece de acolo cu ceva tangibil.

Sună bine, dar e cu totul și cu totul greșit. Negocierile politice pot părea abstracte, dar ele stabilesc cadre generale și structuri, în cadrul cărora se pot obține lucruri concrete. Oamenii de afaceri pot negocia chestiuni foarte concrete pentru că regulile generale sînt deja stabile: legi, contracte, drepturi de proprietate. Dacă omul de afaceri ar trebui să le negocieze cu fiecare partener în parte, nu ar mai ajunge la treburi concrete.

Cînd cadrul mare e stabil, negociatorii pe mize mici pot fi eficienți. Poate că Trump este un negociator eficient ca om de afaceri, dar toate tentativele sale de politică externă de pînă acum au debutat dezastruos, pentru că omul nu ține cont de cadrul general. Vrea să plece imediat cu ceva concret. De fapt, tocmai obișnuința de om de afaceri e problema. El practică dansul ritualic obișnuit în negocierile de afaceri și astfel face imposibile negocieri politice reale. Pentru că acest dans ritualic presupune enervarea adversarului în prima fază.

Țin minte cum mă fascinau cînd eram copil tîrguielile din tîrgul de toamnă de la Cornățel. Priveam fascinat cum negociau țăranii certîndu-se. Cît e, bre, kilu’ de arpagic? Șapte lei. Șapteee lei?! Bre, îl aduci de la Berlin!? Voi nu vă gîndiți și la noi, dacă tu iei șapte lei pe kilu’ de arpagic, mai bine iau ceapa gata făcută (dacă nu știți, arpagicul este ceapa micuță, pe care o pui în pămînt ca să crească). Celălalt țăran începe și el o criză aparentă de furie, similară: știi, bre, ce muncă e la arpagic? Stai cu mîna în el, uită-te și tu la unghiile mele… Pe scurt, fiecare își spune o poveste și e aparent frustrat că celălalt nu îl înțelege. Fiecare agravează propriile neajunsuri, ca să se pice la mijloc în final. Așa se face deal-ul, ar spune Trump. El trebuie pregătit, iar furia face parte din joc. Nici nu e foarte reală, dar are rolul său.

Problema lui Trump este că el crede că așa merge și în relațiile dintre state. Vreau ceva de la Mexic? Atunci îl porcăiesc, zic că e de vină pentru droguri și criminalitate, arăt furios. Apoi stăm la masă și ne împăcăm, poate nu plătește tot zidul, dar măcar o parte, cît să simțim că am cîștigat amîndoi. Ne enervează China? Ia să sugerăm că poate recunoaștem Taiwanul ca adevărata Chină, îi enervăm pe chinezii de la Beijing și apoi stăm, vorbim, ne împăcăm și facem un deal.

Așa face Trump afacerile. Asta este imaginea lui despre sine, ca deal-maker. Doar că e pe cale să afle că nu merge așa cu statele. Pentru că politica e altfel decît afacerile. Furia lui Trump la adresa Mexicului face parte din jocul său de negociere, dar furia electoratului său, pe care l-a stîrnit, a devenit reală. Mexicul nu avea cum să ia retorica lui Trump ca pe un început de negociere, a luat-o ca fiind o ofensă, deci și furia din Mexic e reală. Dacă măcar s-ar așeza la masă să discute despre plata zidului, președintele mexican ar fi eviscerat de presă, de adversarii politici și de propriul partid. Această negociere nu va avea loc. Trump crede că a pregătit-o, dar de fapt a omorît-o.

Politica „o singură Chină“ pe care o are America de cîteva decenii e un nonsens logic, dar e un succes diplomatic care menține pacea acolo (și China cea mare, și China cea mică din Taiwan sînt de acord că există doar o singură Chină – dar fiecare pretinde că ea e cea adevărată). Pare genul de complexitate politică pe care un om de afaceri nu ar negocia-o, pentru că aparent nu iese nimic concret din ea. De fapt, de acolo provine pacea. Pe care un om de afaceri o ia ca fiind un dat, dar de fapt e rezultată din acele negocieri politice complexe, derutante, frustrante și greu de înțeles. „O singură Chină“ este un tabu îndelung negociat și ipocrit în ambiguitatea sa. Ca să i dai cu șutul doar pentru a crea condiții de negociere, în care China să fie dispusă să cedeze mult în altă parte, e genul de gest care în afaceri poate are sens, dar în relațiile internaționale nu. Ca și Mexicul, China se simte vexată și nu e dispusă la negocieri care pleacă de la acest subiect. Mexicanii și chinezii își iau arpagicul și pleacă acasă, în politica internațională nu e ca în tîrg la Cornățel.

Dilema e cum și cît de repede va învăța Trump că nu merge așa. Țările aliate Americii din regiuni sensibile, cum e și România, au o problemă suplimentară cu un președinte care se crede deal-maker prin excelență: poate că ajungem și noi parte din ofertă. Vladimir Putin își dorește exact asta de la Occident: să știe clar pînă unde se întinde harta cu domeniul său. În viziunea rusească oficială despre lume, tot ce e la est de Viena a fost pierdut prin accidentul din 1989-1991 și asta e păcat. Tîrgul de la Ialta trebuie refăcut. Occidentul, trecut de epoca desenelor pe hartă, nu pricepe chestia asta simplă. Putin și Trump par a fi din filmul în care asemenea negocieri mai sînt posibile. Cu cît mai repede învață Trump că în politică nu merge ca în afaceri, cu atît mai bine pentru noi. 

Cristian Ghinea este deputat în Parlamentul României, din partea Uniunii Salvați România.

Foto: wikimedia commons