Nu ştiu de ce, în această perioadă de trecere de la un an la altul, m a cuprins un fel de nostalgie. De fapt, m-am gîndit cu emoţie la trei perioade din viaţa mea cînd am crezut puternic în trei utopii de natură diferită. Este atît de important în viaţă să crezi într-un ideal social, cultural sau ştiinţific, dătător de energie chiar şi în caz de eşec…

Cred că abia învăţasem că citesc, deci eram în şcoala primară, cînd mi-a căzut în mînă o carte pentru copii intitulată Habarnam în oraşul soarelui, scrisă de un autor sovietic, Nikolai Nosov. Enorm a fost impactul acelei poveşti asupra mea! Pe lîngă aventurile personajelor (nişte piticuţi – Habarnam, Bumbiţa şi Mîzgălici), m-au impresionat atunci promisiunile de viitor strecurate printre rîndurile naraţiunii. O lume extraordinară se întrezărea la orizont, o lume în care tehnica şi ştiinţa urmau să fie în serviciul omului şi să-l elibereze total pe acesta de suferinţă şi mai ales de muncile obositoare… Au urmat apoi lecturile din Jules Verne, un alt utopist care ne stimula imaginaţia cu invenţii uluitoare, şi ele de natură să anunţe o lume prosperă, luminoasă, raţională, generoasă, mîndră de triumful imaginaţiei şi al inventivităţii.

Aşa am ajuns să cred, în copilărie, într-o utopie care a fost, de fapt, o promisiune a epocii industriale din Europa. Nici cînd l-am citit pe Charles Dickens, care descria în paginile sale faţa dezastruoasă a utopiei industriale, nu m-am dezis de Jules Verne. De altfel, aceasta a fost poate principala promisiune ideologică a aventurii industriale europene, promisiune adresată maselor: Nu vă pierdeţi încrederea, nu mai e mult şi toţi vom beneficia de progresul ştiinţei şi tehnicii, acumularea de invenţii nu este inutilă, ea se realizează în beneficiul omului, curînd vom fi toţi eliberaţi de servituţile muncii şi vom trăi într-o societate radioasă, unde nevoile de bază ale omului vor fi asigurate în mod gratuit de însăşi natura progresului…

În anii ’60, în România comunistă, copil fiind şi apoi adolescent, am crezut, datorită cărţilor (şi includ aici abundenta producţie de romane ştiinţifico-fantastice), în ceea ce aş numi utopia ştiinţei şi a tehnicii. Mai ales că semnele unui progres general se acumulau şi în regiunea mea natală. Am fost martor, de exemplu, la electrificarea satului în care locuiau bunicii mei dinspre mamă. Şi îmi amintesc cum am intervenit personal ca să l conving pe unul dintre unchii mei să accepte ideea de progres… Acel unchi înţelept, la care ţineam foarte mult şi pe care îl vizitam des, era de acord să „tragă“ curent electric, dar numai în grajd şi în şură, adică acolo unde avea el de lucru. Pentru ce să-mi trag curent şi în casă? – se întreba el. În casă ne descurcăm cu lampa… Mătuşa mea insista însă ca să fie pusă o priză şi în casă. „Ca să ne putem lua şi noi un aparat de radio“, spunea ea. „Şi ca să ascultăm ce la radio? Minciunile ăstora?“, îi răspundea unchiul. Eu nu înţelegeam la acea oră cine erau ăştia şi ce minciuni spuneau, dar am intervenit atunci în discuţie, informîndu-l pe unchiul meu că în fiecare seară la radio se spunea cîte o poveste, în cadrul unei emisiuni intitulate Bună seara, copii!, şi că acele poveşti erau minunate…

Acum îmi dau seama că aventura industrială a Europei, dar şi a omenirii în general, eşalonată pe două secole, a fost o avalanşă de emisiuni de tip Bună seara, copii!

„Bună seara, cetăţeni! Vă informăm că o nouă invenţie a fost pusă la punct şi că ea ne va uşura viaţa în mod considerabil. Este vorba de un aparat cu care oamenii vor vorbi de la distanţă… În felul acesta ne vom înţelege mai bine, vom putea dialoga pentru a rezolva toate neînţelegerile şi crizele, vom reuşi chiar să eradicăm conflictele şi războaiele…“

„Bună seara, cetăţeni! Vă informăm că a fost inventat un aparat în care alimentele pot fi păstrate proaspete timp de zile şi zile în şir, chiar timp de săptămîni în şir. Este invenţia cu care vom eradica foametea pe planetă, este invenţia prin care societatea va asigura populaţiei demnitatea alimentară…“

Nu vreau să mai lungesc această poveste legată de anii cînd am crezut în utopia ştiinţei şi tehnicii. Astăzi nu mai cred în orice caz în ea, dimpotrivă, constat că omul devine sclavul unora dintre invenţiile sale. Iar unele dintre aceste invenţii devin, în mîna a miliarde de oameni, devoratoare de viaţă, toxice pentru natura înconjurătoare, precum şi pentru natura umană.

A doua utopie în care am crezut a fost una destul de ciudată, cu care m-am în­tîlnit începînd din 1976, cînd mi-am început studiile la Facultatea de Filozofie de la Bucureşti. Se discuta atunci, şi încă destul de liber, despre o posibilă convergenţă, în viitor, între cele două sisteme politico-economice, comunismul şi capitalismul. Mai precis, ni se permitea să fantasmăm asupra unei lumi în care să triumfe doar părţile bune ale comunismului şi părţile bune ale capitalismului. Dezbăteam subiectul chiar şi în cadrul unor seminarii.

Nu ştiu nici astăzi de unde veneau aceste idei şi dacă eram manipulaţi sau nu. Dar scenariul general era creionat cam aşa: lumea comunistă şi lumea capitalistă urmau să stea cordial de vorbă (pentru că un război ar fi însemnat anihilarea amîndurora), urmau să se compare în mod rezonabil, să se influenţeze reciproc şi să ajungă la un model unic, veritabil triumf raţional al umanităţii… Faptul că utopiile sînt uneori naive nu înseamnă că ele nu pot să pătrundă în suflete şi să entuziasmeze spiritele, mai ales în cazul tinerilor. În 1976, Bucureştiul mi se părea fabulos, viaţa culturală din România – trepidantă, marja de libertate – acceptabilă, iar comunismul – reformabil din interior. Convergenţa sistemelor era o idee simplă, care te făcea să visezi şi îţi dădea iluzia libertăţii de gîndire. Aceasta a fost însă şi cea mai fulgurantă utopie din viaţa mea. După cutremurul din 1977 şi după ce Nicolae Ceauşescu a început să demoleze o parte din Bucureşti devenise limpede că nu el era omul convergenţelor şi că sistemul comunist îşi accelera drumul spre zid.

Cea de-a treia utopie în care am început să-mi investesc fantasmele sociale şi în care cred şi acum este Europa. După prăbuşirea comunismului, integrarea în Europa a devenit, pentru milioane de oameni din fostul bloc comunist, o nouă ideologie, o sursă de motivaţii profesionale, un motor al speranţei. Imediat după 1989, nimic nu i-a entuziasmat mai mult pe est-europeni decît dorinţa de a fi recunoscuţi ca făcînd parte din familia ieuropeană, precum şi gîndul că şi-ar putea rezolva mai toate problemele prin intrarea în spaţiul de prosperitate al Uniunii Europene. Astăzi au fost aproape uitate acele momente cînd intrarea în Uniune era sărbătorită prin efuziuni populare şi focuri de artificii în Ungaria, Polonia, Cehia, ţările baltice, Bulgaria, România…

Cred şi acum că Uniunea Europa este singura utopie care ne mai rămîne – un proiect de societate prosperă şi de convieţuire democratică avînd toate şansele de reuşită. Cînd am ajuns în Franţa, în 1987, m-a impresionat numele unei reviste, Socialism sau barbarie, un nume care sintetiza o întreagă reflecţie filozofică. Principalul ei protagonist era Cornelius Castoriadis, un marxist critic, antistalinist. Aş spune acum că pe europeni, dacă nu vor reuşi să repună în mişcare maşina europeană, îi aşteaptă la cotitură (sau la orizont) haosul şi barbaria. Uniunea Europeană este un sistem care a funcţionat, care a fascinat, care şi-a dovedit viabilitatea. A profetiza, astăzi, alte căi de evoluţie a so­cietăţii româneşti decît cea europeană riscă să devină un fel de joc cu focul (şi cu barbaria). 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.