● Vasarosnameny. Un orăşel aproape de graniţa ungaro-ucraineană, în partea ungară, care beneficiază de serviciile unui ştrand extraordinar de aranjat şi a unui aquapark cu toate dotările pe care le găseşti la Otopeni sau Mamaia. La aquapark, lume puţină. De aceea ne-am şi dus acolo. În iureşul datului pe jgheaburile colorate, nevesti-mii îi cade un inel de pe un deget. Mă apropii de unul dintre omniprezenţii supraveghetori-salvamari: dom’le, i-a scăpat nevesti-mii un inel în bazin! Nici o problemă, îmi spune. În primul rînd, sună să fie înlocuit de către alt salvamar, să nu-i rămînă locul descoperit şi clienţii neacoperiţi de serviciile lui. Apoi, îşi pune ochelarii, sare în apă şi în zece secunde apare cu inelul. Mulţumesc, îi zic. Cum să te răsplătesc? Cu nimic, zice. Face parte din jobul meu. Nici măcar o îngheţată nu a dorit să ia de la mine, darmite să-i ofer o bere. Oare dacă s-ar fi întîmplat în România…? 

● Acelaşi aquapark. Observ pe la ora 14 că vreo cinci persoane în halate albe iau mostre de apă din toate bazinele, inclusiv din cele cu apă termală sau jacuzzi. Întreb, de curiozitate: de cîte ori faceţi asta pe săptămînă? Cum, de cîte ori? În fiecare zi, domnule, îmi spune unguroaica ofensată. Noi nu ne batem joc de clienţii noştri. Fără comentarii. Era duminică… 

● În drum spre România. Circul pe rezervă. Mai am 50 de km pînă la Satu-Mare şi merg pe rezervă de vreo 30. Ca atare, îmi umblă ochii ca ai melcului după vreo pompă de benzină. În sfîrşit, observ într-un sătuc traversat, două pompe. Mă reped voiniceşte şi trag la cea verde. Loganul meu e pe benzină. Cu voioşie în suflet trag de furtunul respectiv şi apăs pe trăgaci. Combustibilul curge. Trag cu doar coada ochiului spre anunţul de culoare verde: E 85. Simt rece pe şira spinării. Hait! îmi spun, o fi benzină de aia proastă. Mă uit mai bine şi citesc: bioetanol! Nu mai aveam în buzunar decît 2000 de forinţi, că aş fi luat mai mult. Aşa am luat doar 8 litri din combustibilul acela de care mai scriu din cînd în cînd. Am fost foarte mîndru că am circulat, fără să poluez, o sută de kilometri. Cine nu mă crede, păstrez bonul şi i-l arăt. De ce nu s-o găsi şi la noi aşa ceva? Poate pentru că toată cantitatea produsă în România este exportată în Germania?