Pe 23 august 1939, semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop de Germania nazistă şi de Uniunea Sovietică a însemnat o teribilă lovitură de măciucă dată partidelor comuniste din Europa. Iar cel mai traumatizat a fost Partidul Comunist Francez, la acea oră cel mai puternic partid comunist din ţările occidentale, el număra între 200.000 şi 300.000 de membri. Comuniştii francezi urmau cu fidelitate linia Moscovei, dar erau antifascişti prin convingere. Decizia lui Stalin de a pactiza cu Hitler nu a fost acceptată de toţi comuniştii francezi, dar conducerea a „aplecat“ capul, a aprobat invadarea Poloniei de către Stalin, precum şi atacul acestuia împotriva Finlandei. Iar intrarea în război a Franţei şi a Marii Britanii împotriva Germaniei a fost calificată de şefii comuniştilor francezi drept „război imperialist“.

Trauma provocată atunci în rîndurile Partidului Comunist Francez de Pactul Molotov-Ribbentrop nu s-a risipit nici pînă azi. Altfel nu-mi explic reacţia violentă a lui Patrick Le Hyaric, directorul cotidianului comunist L’Humanité, împotriva unei rezoluţii adoptate de Parlamentul de la Strasbourg pe 19 septembrie 2019 legată de cel de-al Doilea Război Mondial. Rezoluţia pune accentul pe „importanţa memoriei europene pentru viitorul Europei“ şi subliniază rolul Pactului Molotov-Ribbentrop în declanşarea războiului. Se mai aminteşte în rezoluţie că atît Germania nazistă, cît şi Uniunea Sovietică stalinistă au fost „două regimuri totalitare avînd ambele ca obiectiv cucerirea lumii şi împărţirea Europei în două sfere de influenţă“.

În articolul său publicat pe 26 septembrie în cotidianul pe care îl conduce, Patrick Le Hyaric, jurnalist şi om politic, acuză Parlamentul de la Strasbourg de „revizionism istoric“ şi consideră că instituţia se „dezonorează“ adoptînd respectiva rezoluţie.

Personal, ceea ce mă stupefiază cel mai mult nu este faptul că încă o sensibilitate comunistă franceză reacţionează visceral întrucît crimele naziste şi cele comuniste sînt puse pe acelaşi plan. De la căderea comunismului în Europa de Răsărit, ori de cîte ori unii istorici „au îndrăznit“ să compare cele două ideologii, militanţi şi personalităţi comuniste din Franţa au denunţat acest demers critic ca şi cum ar fi fost o blasfemie. S-a întîmplat aşa, de exemplu, după ce a fost publicată Cartea neagră a comunismului în 1997. Dacă ar putea, unii nostalgici ai comunismului ar instaura poate şi o lege pentru a condamna penal orice comparaţie între cele două sisteme.

De fapt, ceea ce m-a stupefiat cel mai mult în articolul din L’Humanité este limbajul utilizat de directorul său. El recurge la termeni pe care îi credeam parcaţi definitiv în muzeul Războiului Rece. În urmă cu cincizeci de ani citeam uneori, în „presa de partid“ din România, articole în care cei mai zeloşi adepţi ai sistemului comunist tunau şi fulgerau împotriva „imperialismului“, a „revizionismului“, a „hidrei capitaliste“.

Patrick Le Hyaric califică rezoluţia Parlamentului de la Strasbourg drept „scelerată“. Citez din articolul său: „Odioasa echivalenţă între nazism şi comunism permite exonerarea regimurilor naţionaliste de inspiraţie fascistă din anii ’30 pe care guverne şi miniştri actuali ai statelor membre ale Uniunii Europene le celebrează cu ardoare“. Liderul comunist francez mai ţine să precizeze că idealul comunist ar fi încă viabil. Citez: „Fără îndoială, proiectul comunist, despre care noi continuăm să afirmăm că nu a fost niciodată pus în practică în ţările blocului sovietic, este ţinta acestui text nedemn şi incult, şi prin el posibilitatea unei alte societăţi“. Liderul comunist mai avertizează, bazîndu-se şi pe un citat din Thomas Mann, că oricine compară nazismul cu comunismul este, de fapt, un fascist.

Din punctul de vedere al liderului comunist francez, parlamentarii de la Strasbourg care au aprobat această rezoluţie ar fi deci nişte… fascişti. Pentru că aceşti parlamentari, de fapt, chiar compară comunismul cu nazismul.

Cuvîntul „scelerat“ nu-mi iese din minte. O rezoluţie „scelerată“ nu poate fi decît fructul otrăvit al unor minţi… „scelerate“. Oare să fie „scelerate“ nişte adevăruri clare, precum acesta, amintit tot în respectiva rezoluţie: „Uniunea Sovietică comunistă a contribuit din punct de vedere politic şi economic la cucerirea de către Hitler a Europei occidentale, întrucît a asigurat Germaniei o zonă de arierplan sigură în primele 22 de luni ale războiului, furnizîndu-i de asemenea diverse bunuri strategice, în special petrol şi cereale, precum şi un sprijin politic, dînd, de exemplu, comuniştilor francezi ordinul de a nu se opune invaziei naziste“.

Este adevărat că iniţiatorii acestei rezoluţii au, în majoritatea lor, nume amintind de Europa de Răsărit. Dar proiectul lor a fost adoptat după regula majorităţii. În ceea ce mă priveşte, cred că această rezoluţie nu jigneşte pe nimeni (în nici un caz pe comuniştii francezi care s-au angajat masiv în Rezistenţă). Rezoluţia nu rescrie istoria Europei, ci completează una dintre paginile ei cele mai absurde şi dureroase pentru toate popoarele care au avut de suferit din cauza nazismului şi a comunismului. Mai semnalez din textul rezoluţiei şi menţiunea că pactul Molotov-Ribbentrop a permis „ocuparea şi anexarea în iunie 1940 de către Uniunea Sovietică a unor părţi din teritoriul românesc, care nu au fost niciodată restituite, precum şi anexarea cu forţa a republicilor independente Lituania, Letonia şi Estonia“.

Uneori, grecii antici, pentru a depăşi resentimentele durabile născute din conflicte, decretau „uitarea“, considerînd că în acest fel se putea construi viitorul. La scara Europei, însă, uitarea are fi o injustiţie adusă multor zeci de milioane de morţi şi multor suferinţe teribile.