Sînt mulți ani de când nu mai urmăresc fotbalul. Nu am fost vreodată un microbist pătimaș, care să nu poată trăi fără acest sport. Nu am o echipă străină favorită, cum au microbiștii, la campionate mondiale sau europene nu mă uit, dacă nu e calificată România, decît eventual la finale, iar în campionatul nostru nu am vreo echipă preferată. Mi-am pierdut interesul total față de acesta, pe măsură ce fotbalul românesc a devenit o mizerie. O chestie dubioasă, în care se învîrt indivizi cu caractere insalubre și cu rezultate de repetenție. Respectiv, sume de bani indecente.

Nu a fost întotdeauna așa, pentru mine. Ultimii ani de glorie ai fotbalului românesc m-au prins proaspăt licean. Cu cîțiva ani înainte fusese marea ascensiune a Stelei pînă la cîștigarea Cupei Campionilor, prima competiție care îmi captase atenția și în care pusesem suflet, în care investisem patriotism, în fața televizorului alb-negru. Apoi, în campionatul mondial din 1990, la care Hagi, Gică Popescu, Lăcătuș, Răducioiu, Balint, Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu și ceilalți din gașcă, aducînd victorii divine, au devenit zei. Plecările lor de după campionat la echipe din străinătate erau semne ale posibilului, ale succesului care ne dădeau și nouă, celor de acasă, sentimentul valorii, al recunoașterii, al succesului, motoare ale speranțelor din noi înșine. Am fost, în acei ani, cu sufletul alături de acest sport și mă bucuram cînd auzeam că acești zei sînt cumpărați de echipe mari pe mulți bani. Sumele alea uriașe alimentau sentimentul patriotic și încrederea în valoarea noastră ca națiune, implicit încrederea fiecăruia, poate, că și noi, indivizii care o alcătuim, sîntem valoroși și vom izbîndi.

Timpul a trecut și fotbalul românesc s-a fîsîit. Pe scena lui, în campionat mai ales, au început să apară tot felul de personaje grobiene, spiritul său sportiv s-a transformat în jocuri de culise și în afaceri dubioase, mai mult decît jocul în sine a devenit interesant scandalul, metadiscursul de mahala.

Încet-încet, interesul meu față de acest sport, la nivel național, s-a transformat în indiferență, ca să nu fiu mai radical. În raport cu manifestările europene sau mondiale ale fotbalului, am dezvoltat un alt fel de aversiune, pe măsură ce sumele uriașe pe care jucători de talie mondială le cîștigau erau anunțate cu surle și trîmbițe de presă. Mi se par indecente, într-o lume în care alți oameni mor de foame. La fel de indecente, să îmi fie iertat, mi se par sumele pe care le cîștigă din premii și alți sportivi, de orice fel ar fi ei, cînd ajung la cifre sfidătoare.

Deunăzi, scrolam paginile virtuale ale unei publicații sportive. M-a frapat un articol în care se spunea despre un jucător al echipei FCSB (fosta echipă Steaua, pentru cei ce nu știu, fără să mai intru în detalii care implică explicarea succesiunii, de drept sau nu) că, într-o partidă de mîna a treia, împotriva unei echipe minuscule din altă țară, partidă în care echipa românească făcuse o figură modestă – ca să folosesc clișeele specifice –, acest jucător, așadar, luase poziție de gladiator parcă în centrul galeriei românești. Am cercetat puțin și am aflat că respectivul jucător – nu-i dau numele – tocmai terminase liceul, dar nu se prezentase la bacalaureat. O mulțime de știri erau pe acest subiect, din care se desprindea nu dezaprobarea, nu dezamăgirea, ci cel mult un fel de satisfacție de tip cancan, dacă nu o ușoară admirație. Jucătorul în cauză e cotat ca fiind un fel de diamant al echipei, pe care se așteaptă să se ia bani mulți în viitor, dintr-un eventual transfer în străinătate.

Nu știu de ce sau poate știu – și e evident –, m-a încercat un soi de dezgust. În josul mai tuturor acestor articole, ca o notă de contrast, apărea și informația că alt jucător, Ștefan Pănoiu de la Rapid – acestuia îi dau numele –, a luat 10 pe linie la bacalaureat. Presa se îmbulzea însă să-l scoată în evidență pe jucătorul-vedetă care nu și-a dat examenul, nu pe jucătorul care îl promovase strălucit.

Mi-am dat seama, încă o dată, de ce nu mai pot empatiza cu acest sport. Celebrul dicton latin Mens sana in corpore sano – minte sănătoasă în corp sănătos – nu se mai poate aplica în cazul fotbalului românesc, în ansamblul său, ca fenomen. Cînd presa glorifică, evidențiază sau simpatizează cu jucători care nu mai au nimic de-a face cu valorile spiritului și, ca să merg mai departe, cînd aduce în prim-plan conducători, finanțatori, antrenori care oferă modele de limbaj și de caracter suburban, cînd le scoate pe tapet toate intimitățile de scandal din viețile personale, cînd pe unii îi face vedete, iar noi, marea masă, îi privim și ne hrănim cu ele, sportul, sportivitatea se dizolvă în grotesc. Spiritul se anulează. Cînd noi, marea masă, acceptăm să ne hrănim cu aceste informații și, prin interesul pe care-l acordăm, finanțăm o perpetuare a acestor nonvalori, sportul își pierde calitățile sale originare, modelul pe care-l oferă nu mai este unul al verticalității, al sănătății nu doar fizice, ci și morale.

Ce vreau să spun prin această glosă? N-am nimic cu jucătorul care nu și-a dat bacalaureatul: poate îl va lua în viitor, poate nu a reușit acum din diverse motive. Am ceva însă cu transformarea în imagini publice a unor astfel de cazuri. Știu, acesta este mersul societății: piața dictează prețul și valorile. Finanțăm cu sute de milioane de euro jucători care știu învîrti cu măiestrie un balon, adulăm echipe care cîștigă cît bugetele unor țări, punem pe primele pagini ale ziarelor sau ale ecranelor „gladiatori” care nu și-au luat bacalaureatul și dăm microfon unor actori din mijlocul fenomenului care sînt spectaculoși prin primitivismul lor. Nu vreau să spun nimic, decît să-mi manifest o oarecare tristețe. E lumea în care trăim și nu mă aștept să se schimbe.

Bine că în această lume mai există, totuși, și cîte un Ștefan Pănoiu. Poate cu unul ca el aș vrea mai degrabă să văd că se fac emisiuni și se ilustrează prima pagină a gazetelor, nu doar sportive.          

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.