În anii ’90 ai secolului trecut, cînd România părea să se instaleze pe traiectoria unui comunism dinastic de tip nord-coreean, Polonia era admirată ca un exemplu de curaj şi de tenacitate în lupta pentru extinderea zonelor de libertate din interiorul „sistemului“. Pe unguri îi admiram pentru că avuseseră curajul să se revolte în 1956. Pe cehi pentru că încercaseră să reformeze socialismul din interior în 1968. Admiraţia se prelungea pentru unguri şi cehi în ciuda faptului că în ambele ţări, pînă la urmă, tot marele frate de la Răsărit îşi impusese voinţa. Pe polonezi însă, mai ales după 1980, cînd s-a format sindicatul liber Solidaritatea condus de Lech Walesa, îi vedeam şi ca pe nişte posibili învingători, reprezentau speranţa în „lagărul comunist“.

Între 1976 şi 1980, cît am fost student, şi apoi după 1980, cînd am început să mă formez ca scriitor, Polonia era un subiect de discuţie aproape zilnic. Faptul că la Vatican se afla un papă polonez amplifica aura contestatară a Poloniei. Dinspre Polonia venea un aer de libertate şi prin artiştii ei. Nimeni nu rata la Bucureşti filmele lui Wajda, iar cîţiva dintre actorii lansaţi de el deveniseră vedete europene, cum a fost cazul cu Daniel Olbrychski.

În Europa noastră de Est, Polonia era altfel, ca să-l parafrazez pe istoricul Lucian Boia. Ceea ce mi s-a confirmat foarte repede şi la faţa locului, în 1980, cînd am reuşit să călătoresc în Polonia. Aveam 24 de ani şi acea călătorie a fost o veritabilă revelaţie, de fapt a fost o primă ieşire în Occident. Vizitînd Varşovia, Cracovia, Torun şi Gdansk, mi-am dat seama că Polonia era, spre deosebire de România, prin cultura şi creativitatea ei, o componentă integrală a trunchiului occidental, că vasele sale comunicante duceau în mod natural spre Occident şi nu prin convertire, ca în cazul românilor.

Evoc toate aceste lucruri pentru că, astăzi, Polonia este arătată cu degetul ca şi cum s-ar îndepărta de valorile occidentale sau, în orice caz, de modelul de societate promovat de Bruxelles. Noua victorie la legislative a partidului Lege şi Justiţie pare să confirme acest lucru, şi anume că, din 2015 încoace, Polonia navighează împotriva curentului. Spiritul timpului le cere europenilor să regîndească, ba chiar să deconstruiască noţiunile de familie, naţiune, gen, rasă, identitate, tradiţie, economie, şi să adopte noţiuni noi precum multiculturalism, toleranţă, deschidere, globalizare, identitate multiplă… Spiritul timpului se mai arată foarte critic cu „bilanţul“ istoric al omului alb, este generos cu revendicările tuturor minorităţilor şi foarte înclinat să adopte gîndirea politică corectă ca pe un baraj împotriva oricăror forme de discriminare, rasism, antisemitism, homofobie, islamofobie sau xenofobie.

Spiritul timpului se izbeşte însă, uneori, pe teren, de firea lucrurilor. Recunosc că ambele concepte sînt vagi. Iar firea lucrurilor răsună ca o sintagmă chiar mai greu de definit decît spiritul timpului. Dar ambele mi se pare necesare ca să înţelegem ceea ce se întîmplă în Europa noastră cea de toate zilele.

Spiritul timpului pare să fie contestat în ultimii ani de majoritatea electoratului din Marea Britanie, Italia, Austria, Ungaria, Slovacia, Polonia… Trebuie oare taxaţi aceşti contestatari în mod automat de retrograzi, reacţionari, populişti, antieuropeni, ultraconservatori şi chiar mai rău decît atît, de fascişti? În mod instinctiv mă nemulţumesc conceptele precipitate.

Polonia, de exemplu, navighează din 2015 încoace în altă direcţie decît cea indicată de busola Bruxelles-ului. Fără să dorească desprinderea din Uniunea Europeană, precum Marea Britanie, Polonia pare să-şi revendice, în mod democratic, dreptul de a păstra anumite legături cu trecutul, cu „familia tradiţională“, cu ideea de naţiune… Formaţiunea condusă de Jaroslaw Kaczynski are o altă viziune şi în privinţa economiei, o viziune mai puţin liberală şi mai puţin deschisă marilor corporaţii internaţionale. În presa franceză, toţi editorialiştii recunosc că politica socială a lui Kaczynski a dat rezultate, că speranţa a revenit în Polonia în regiuni care păreau sinistrate, că unii polonezi se întorc chiar din străinătate întrucît oportunităţile din ţara lor sînt mai numeroase ca niciodată de la căderea comunismului. În paralel, însă, i se reproşează liderului de la Varşovia tentaţia autoritaristă, controlul exercitat asupra culturii şi asupra mediilor de informare, agresivitatea cu care denunţă revendicările homosexualilor, refuzul de a accepta cotele de imigranţi propuse de Uniunea Europeană…

Oare este această Polonie, pe care am admirat-o atît de mult în tinereţea mea, pe cale de a adopta un model mai puţin generos cu drepturile individuale şi cu libertatea de expresie în schimbul unei vieţi mai bune? Să fi resimţit polonezii, în anii guvernării liberale de dinainte de 2015, ceea ce au simţit ruşii în perioada Elţîn, şi anume că sînt preferabile ordinea şi autoritatea decît o democraţie ultraliberală care permite îmbogăţirea peste noapte a oportuniştilor şi vidarea de energie a ţării?

Într-un fel, Polonia a fost un laborator pentru întreaga Europă de Răsărit la ora la care voia să se desprindă de comunism, şi este şi acum, cînd vrea să se desprindă de capitalismul sălbatic şi de dictatura pieţelor. Numai că lipseşte în prezent o dimensiune, acea viziune despre libertate cu care ne hrănea în anii ’80 şi ’90. În Franţa, editorialiştii scriu cu o anumită prudenţă despre Polonia, ei simt că această ţară a devenit în mod durabil noua dilemă a Europei. Iar unii comentatori dau de înţeles că nu tot ceea ce face şi ceea ce spune Jaroslaw Kaczynski ar fi condamnabil din start…

Dar poate că, în estul Europei, firea lucrurilor are o altă formulă istorică decît în Occidentul avansat, de unde şi rezistenţa mai mare faţă de un spirit al timpului al cărui ton a fost dat întotdeauna de Occident. Metaforele şi conceptele vagi sînt uneori ca nişte surse de oxigen mental, te ajută să respiri mai bine, deşi nu-ţi explică totul.