Dincolo de succesul ei în spaţiul public, prin asocierea cu forme ingenioase de a atrage atenţia asupra unor nemulţumiri persistente, recenta campanie #şîeu prezintă un interes lingvistic, mai exact sociolingvistic. Într-o cultură care, din motive istorice, a valorizat în ultimele secole în primul rînd varianta standard a limbii, stigmatizînd pronunţiile dialectale, transformarea unei particularităţi regionale în semn de recunoaştere şi solidarizare merită salutată. Minimalizate în sfera literaturii, explicate doar din perspectiva expresivităţii şi a pitorescului lingvistic, particularităţile fonetice regionale sînt adesea, în spaţiul public, motive de ironizare. În cazul #şîeu, varianta fonetică a fost probabil considerată semnificativă de cei mai mulţi participanţi la protest, din moment ce a fost păstrată ca atare, cu diacriticele care o individualizează. În acest fel, protestul pentru infrastructură rutieră a fost, în plan secund, probabil fără o intenţie clară, şi un manifest pentru acceptarea şi valorizarea variantelor non-standard ale limbii. Se poate chiar stabili o analogie: izolarea regiunilor „periferice“ şi prioritatea absolută acordată centrului sînt fenomene vizibile în reţeaua de transport, dar şi în limbă. Această lectură rămîne totuşi una de subtext; în videoclipul de promovare, iniţiatorul protestului se autocaracterizează ca „ţăran de la Sfîntu Ilie, cu accent moldovenesc“, dar apoi particularităţile rostirii sale regionale sînt discrete, aproape imperceptibile, în orice caz nu emfatizate cu intenţie.

De fapt, forma şî evocă o trăsătură fonetică destul de veche şi foarte răspîndită: pronunţarea „dură“ a unor consoane, care face ca vocalele imediat următoare să-şi modifice locul de articulare, pierzîndu-şi caracterul palatal. Cu excepţia unei părţi a graiurilor din Muntenia, Oltenia şi Crişana, această particularitate caracterizează astăzi vorbirea populară în genere. În Introducere în dialectologia istorică românească (1994), Ion Gheţie observa că „rostirea dură a lui ş, j este răspîndită astăzi în cea mai mare parte a domeniului dacoromân“ (p. 106). De aceea – dincolo de tema economică şi socială a mişcării –, o particularitate de pronunţie care a fost probabil iniţial gîndită ca semn identitar restrîns (mişcarea şîeu fiind pornită din Bucovina) a consolidat solidarizarea unui număr mult mai mare de vorbitori, cunoscători ai variantelor non-standard din diferite regiuni ale ţării.

Pronunţarea dură a consoanelor „şuierătoare“ nu s-a manifestat în trecut pe aceeaşi arie ca în prezent. Se pare că este vorba de o inovaţie fonetică extinsă treptat şi cu oscilaţii; după unii cercetători, la un moment dat tocmai graiurile din sud manifestau particularitatea rostirii dure, absentă în nord. Tradiţia scrisului cultivat a păstrat însă, în genere, forma şi, indiferent de regiune. Gramaticile din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea utilizau şi recomandau forma şi, chiar cînd în graiul local rostirea era şî. Un caz interesant este cel al boierului şi cărturarului muntean Iordache Golescu: acesta a folosit consecvent forma şî în gramatica sa (Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești, Bucureşti, 1840), în care îşi propunea explicit normarea limbii literare: „Iată-mă șî ieu cu acest plocon, către iubirea voastră de învățătură, plocon ce poate fi foarte folositor la lipsa canoanelor grămăticești, în care ne aflăm acum. Gustați, șî nu vă veți căi“ (Către cititori). În capitolul „Pentru legare“ se descria folosirea legării (= conjuncţiei) şî: „Cu legările ne slujîm cînd vrem să legăm cuvînt cu cuvînt șî vorbă cu vorbă, dă aceia s-a şî numit legare, cum cînd zicem Gheorghe șî Marin, legar[ea] șî leagă amândooă cuvintele, adică pă Gheorghe cu Marin“ (p. 182). În secolul al XX-lea, şî apărea notat ca atare mai ales în culegerile de folclor şi de texte dialectale; în literatură erau preferate alte modalităţi de a sugera pronunţia populară şi regională.

În reluarea şi difuzarea hashtag-ului şîeu s-a perceput probabil şi semnalul ironic al unei transpuneri infidele: formula este echivalentul celei a mişcării MeToo, de denunţare a hărţuirii sexuale. Campania cu hashtag-ul MeToo nu a avut în spaţiul românesc succesul şi excesele din alte ţări şi culturi; cu atît mai mult, ecoul actual poate amuza prin trecerea intertextuală de la violenţa erotică la construcţia de autostrăzi, dublată de trecerea de la o engleză internaţională la o română dialectală.

Formula şî eu a fost preluată, cu accent asupra pronunţării regionale, de preşedintele ţării („«Vreau să știe protestatarii că sînt alături de ei șî eu!», a declarat Klaus Iohannis“, puterea.ro). Probabil că formula va crea în continuare reluări şi parafrazări („Şî noi avem bani…“, zf.ro). Chiar dacă nu a provocat comentarii explicite asupra identificării prin limbaj, poate că „eticheta“ şîeu a contribuit într-o anumită măsură la normalizarea raporturilor dintre variantele limbii şi la asumarea firească a unor identităţi lingvistice regionale.