Ne așteptăm ca după actuala pauză competițională să descoperim schimbări de atitudine, de stil, de înfățișare, din partea unor sportivi?

Nu. Cu toţii vor mînca parchetele şi gresia de prin case de disperare. Şi, oricum, meciurile nu vor începe din ziua a doua după carantină, vor avea o mică pregătire în mîini, picioare. Problema e ce fac cu capul. Ăsta mi se pare cel mai greu de pus pe şine. Pentru că nu e nimic mai delicat de acordat cu starea de perfectă detentă spre performanţă.

Capul se va fi rostogolit de pe umeri pînă în colţul sufrageriei, sub canapea, şi va fi rămas acolo să se prăfuiască şi să vadă zilele şi nopţile cum trec fără să schimbe nimic. Aşa se va fi întîmplat cu cei care nu au grijă de el. Muşchiul ăsta circumvolut e cel care trebuie antrenat cu sudoare şi ardoare. Pentru că exact exerciţiul competiţiei, care e gestionat de „computer”, e cel care va lipsi cel mai mult sportivilor redeveniţi oameni normali ca noi toţi, închişi între mai mulţi sau mai puţini pereţi, dar închişi cu ei înşişi pe o perioadă nemaicunoscută.

De aceea nu există repere pentru un astfel de shut-down prelungit al acelor acizi care ard pentru victorie, care te înţeapă în durere ca să mergi mai departe pînă cînd îl vezi pe celălalt lăsat în urmă. Sau pînă cedezi, încărcat de ură şi de dorinţă de revanşă. Că tot s-a zis pînă la refuz că lupta cea mai importantă e cu tine însuţi. Ei, uite că urîţenia asta mică şi păroasă care ne-a dat lumea peste cap ne readuce în forma firească a lucrurilor.

O fi o bătălie cu sine, dar e bine să nu te iei la trîntă cu oglinda prea mult timp. Nu de alta, dar chiar s-ar putea ca pînă la urmă să-ţi nimereşti una fix în bărbie. Şi de atunci încolo să vezi oglinzi după oglinzi şi alte oglinzi!