O să încep acest text cu o mică dezvăluire de ordin personal. La vreo două zile după ce mi-a fost administrată prima doză de vaccin, Italia a anunțat că a decis să retragă lotul din care provenea respectiva doză. Motivele le cunoașteți deja – există suspiciunea că produsele AstraZeneca ar fi la originea unor tromboze. Mai sînt cîteva zile pînă cînd voi primi a doua doză și am să mă prezint la centrul de vaccinare fără prea multe ezitări. Încerc, mai jos, să explic de ce.

Primul și, probabil, cel mai relevant argument este acela statistic. Procentul de persoane care au suferit efecte adverse severe ca urmare a administrării vaccinului este mai mic decît cel cu simptome similare din populația generală.

Sigur, vor fi oameni care, puși în aceeași situație, vor spune, pe bună dreptate: „Eu nu sînt populația generală. Riscul mi-l asum personal și nici o statistică nu îmi va rezolva problemele de sănătate cu care aș putea să mă aleg”. Acești oameni ar avea, evident, dreptate. Dar statistica are și ea rolul ei. Probabil, cel mai important, este acela de a permite alegeri informate. Acel gen de alegere care te duce la decizia de a trece strada la culoarea verde a semaforului. Riscul unui accident scade, dar nu este eliminat cu totul. Există întotdeauna și posibilitatea ca, fix atunci, să te intersectezi cu, să zicem, fiul unui președinte de ligă de fotbal, prea drogat, la volanul unei mașini prea mari care merge mult prea repede. E, de asemenea, și posibilitatea unui trăsnet. Statistic, există și asta.

Al doilea argument ține de poziția de membru al societății. A nu fi unul dintre cei care contribuie la răspîndirea pandemiei este o datorie, dacă nu umană, măcar civică. Dacă cifrele publicate zilnic în România au contribuit la o oarecare desensibilizare a publicului, cele care vin din alte părți ar trebui să îngrijoreze. Luați India, de exemplu. O banală trecere în revistă a titlurilor de zilele astea te duce cu gîndul la descrierea unui coșmar al unui pacient cu febră prea mare și imaginație prea bogată. Afli astfel că spitalele fac apeluri disperate pentru oxigen. Nu toate primesc răspuns. Oxigenul vine adesea de pe piața neagră și nu oricine și-l permite. BBC constată mirat că pînă și privilegiații Indiei au rămas fără privilegii. Fiecare e pentru sine. Trăiești dacă știi pe cineva care știe pe cineva. Și dacă îți permiți. Sînt oameni care mor pe holuri de spitale pentru că de zile întregi nu mai sînt paturi la terapie intensivă. În jurnalele de știri internaționale, rudele decedaților își exprimă resemnate recunoștința că au primit o targă pentru a putea transporta cadavrele. Alții mor acasă. Sufocați. Nici măcar despărțirea nu mai are vreo urmă de normalitate. Se organizează incinerări colective. Durerea nu mai are identitate distinctă. E comună. Deși e imposibil de măsurat, devine și ea statistică. Adică impersonală. Îți poți închipui durerea unui om, dar cea sincronizată a unor mii de oameni, mai greu. 

Sigur, aici nu e India. Dar sigur nu e? Uneori mai ard spitale, sistemul e întins la maximum (ferească Arhitectul să spui asta din interiorul lui, vei fi privit ca alarmist și excentric și s-ar putea să fii trimis la plimbare), iar cînd e vorba de acces la resurse, e posibil să nu fii chiar prioritar.

Al treilea argument ține, așadar, de simpla supraviețuire într-o țară în care statul a ales, nu mai departe de acum cîteva luni, să prioritizeze „speciali”. Din acest punct de vedere, pentru orice cetățean al României, vaccinarea reprezintă și o întoarcere la statutul de egalitate cu „specialii”, „deosebiții”, „inevitabilii”, spuneți-le cum vreți, care și-au făcut loc dînd din coate la începutul procesului de vaccinare cu largul concurs al unei administrații care, teoretic, guvernează în numele tuturor. Deci vaccinarea este o restabilire a statutului care legal n-a fost niciodată alterat. Faptele au arătat însă altceva.

Vaccinarea ține și de spațiul privat. Nu e nimeni, pro sau contra vaccinare, care își propune să își supună familia și prietenii la teste emoționale îmbolnăvindu-se. Să iei măsuri de protecție pentru ca așa ceva să nu se întîmple e o decizie rațională.

Apoi e egoismul. Ăla bun. Ăla care te face să iei decizii bazate pe dorința de a bea un pahar de vin la o terasă din București, discutînd despre soarta lumii și meme-uri de pe Internet. Ăla care te face să vrei să călătorești iar. Să cunoști oameni și locuri fără să tresari cînd tușește careva. Egoismul acela care îți spune că e prea devreme să te oprești. Mai ai lucruri de văzut, de învățat, de cîștigat, de pierdut, de iubit, de uitat.

De ce să renunți la toate astea? Pentru că ai văzut ceva pe Internet? Viața e în altă parte. 

P.S. Marți erau deja 13 județe în care nu mai dorea nimeni să se vaccineze. Pentru cei care au făcut-o deja e cumva o datorie să își convingă apropiații să procedeze la fel. Nu pe tonul campaniilor heirupist-sforăitoare de la televizor. Ci pe tonul acela cu care vorbești cu un om de care îți pasă. Cinismul nu e o opțiune. Nici acum, nici altă dată.

Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.