Am făcut febră musculară de atîta rîs. Mă dor fălcile, mă dor mușchii abdominali și îmi este teamă că fie Maria, fie Ana, fie Andy o să deschidă gura din nou și o să leșin de durere. M-aș ruga de Oane să mai tragă un dans, dar au adormit, așa că mă rog de Vlad să povestească ceva, că el are umorul unei cizme. Se face dimineață în Deltă și mă simt acasă într-un fel în care îmi umple sufletul.

La telefon e Florin și îi tremură vocea rău cînd îmi spune că a cîștigat Totonel locul doi pe țară la street-dancing. Sar ca un țăcănit în sus de bucurie și strig împreună cu el pînă răgușesc. Îmi dau seama că lumea din jur – sînt în pauză la o întîlnire de fițe – se uită la mine ca la un nebun. Intru înapoi în sală și o prietenă mă întreabă de ce plîng. Habar nu aveam că îmi pot curge lacrimile de bucurie.

Tocmai i-am tras una la gioale lui Pițurcă. Didi și Belo, care sînt în echipa mea, rîd ca apucații în timp ce Ganea se strîmbă și Vlădoiu țipă din toți bojocii că e liber. Panduru e un domn și ne ajută pe amîndoi să ne ridicăm. Nea Gigi Mulțescu dă pase cu doi dintre puștii din Ferentari, amîndoi cu părinți în pușcărie. Mergem la masă, unde Didi servește copiii și apoi vine la adulți cu o sticlă de pălincă. Ne spune două povești cu Tibi Csik de ne bagă sub masă de rîs. Cîteva luni mai tîrziu, în alt aeroport, deschid telefonul și citesc că a murit. Mă bufnește plînsul. Un domn în vîrstă mă recunoaște, se oprește lîngă mine și mă întreabă ce am. Îi spun printre sughițuri. Mă ia în brațe, stă cu mine pînă mă liniștesc și abia apoi își vede de drum.

Am o idee cam trăsnită și un pic riscantă. Vreau să îmbrac prim-ministrul României într-un tricou cu un mesaj dur împotriva rasismului. În mod clar nu o să l ajute deloc la partea de popularitate, dar ar fi un semnal pe care nici un alt prim-ministru nu a îndrăznit să îl dea. Dacian zîmbește, îmbracă tricoul, facem o fotografie și apoi mă ia în brațe. Are o întîlnire super-importantă care începe în două minute, așa că fug repede din birou. Am impresia că merg pe nori.

Vin direct de la aeroport. Simt furia în gît, căci tocmai am aflat că Ciordache a dat Ordonanța 13. E aproape 12 noaptea și e frig. Sînt în rolul de diplomat, așa că îmi îngheață curul. Pe la 1 și jumătate, îmi dau seama și că nu îmi mai simt picioarele de frig. În jurul meu sînt o bună parte dintre oamenii pe care îi admir. Vlad, același Vlad din Deltă în urmă cu cinci ani, dîrdîie cu entuziasm lîngă mine. Înjurăm cu patos.

E cald în casă și eu sînt obosit frînt. Fiu-meu explorează cu interes biblioteca și remarcă faptul că proprietarul are cam aceleași gusturi ca ale mele. Sîntem la Brașov, în casa unuia dintre oamenii care mă inspiră prin normalitatea lui. Ne-a fost profesor de schi și ne a lăsat casa pe mînă. Fiu-meu glumește și zice că ar trebui să recunosc că nu m-am gîndit vreodată că un senator al României o să-și lase casa pe mîinile unui țigan. Rîd cam strîmb, nu de alta, dar e cam greu să îți vezi propriile prejudecăți.

Restaurantul e minunat. Chelnerul ne aduce meniurile, sînt haioase și pe spatele lor este un text genial al scriitorului meu român favorit, Andrei Pleșu. Ne servesc atent, iar mîncarea este minunată. Casc gura la poveștile invitatului meu și simt că sînt cît se poate de răsfățat de soartă. Simt privirile curioase ale celor din restaurant și îmi reamintesc cu oarecare recunoștință povestea mamei despre un meniu accidental, 100% bio, producție proprie – eram și norocos, cînd eram pici. Spun și eu o poveste din copilărie. Domnul Pleșu rîde lîngă mine.

Sînt aproape 80 de copii la teme în Ferentari. Sînt vreo 70 de voluntari care lucrează cu copiii. Afară e frig, dar alți șase voluntari gătesc pentru copii. Simona e celebră pentru ceea ce scrie și pentru emisiunile de pe la TV, și verifică pe rînd sănătatea copiilor și ne face lista celor care au nevoie de șampon antipăduchi. De dimineață am primit un reminder de la Facebook că acum patru ani făceam același lucru. Recunosc, practic, toți copiii din poză cînd fac prezența. Mă gîndesc că nu mi-am imaginat vreodată că vor fi atît de mulți oameni buni și deștepți în jurul meu și că vom reuși, an de an, să acoperim nevoile pentru copiii din ghetou.

E noapte, sîmbătă, și Simona se cear­tă cu Chiru că nu-ș’ ce nu este perfect. Funcționarii de la guvern ne cred duși cu capul și abia așteaptă să plecăm căci nu ne potrivim standardelor politicii românești chiar dacă ne pupă în fund cu tot felul de apelative de „iexcelențe“. Ambele sînt niște puștoaice deștepte foc și obsedate de muncă și de binele altora. Simona mă întreabă, obosită și un pic furioasă, de ce zîmbesc așa. Simt că ar merita o declarație despre cum mă inspiră ambele și că le-aș dona un rinichi sau un plămîn, dar mă abțin. Prefer să par tîmp decît patetic.

Regret acum asta.

Sînt foarte îndrăgostit de România. E o iubire cu spume și cîteodată mă irită cum nu mă poate irita nimic altceva. Nu am fost nicăieri mai fericit și mai amărît ca aici. Mama, țigancă, este nu numai cel mai încăpățînat, dar și cel mai patriot român pe care îl știu. Oamenii cei mai dragi mie și cele mai multe Vasilici, Olguțe și Grapine tot aici sînt. Cei mai buni profesioniști și cei mai darnici oameni pe care îi cunosc sînt tot români și cu mulți mă văd adesea prin Ferentari, ajutînd copiii din ghetou. Ei echilibrează cu brio toți Pleșoienii, Codrinii, Nicolicii și alte nevertebrate de prin politica noastră.

România e mai bună decît a fost vreodată. Da, avem destui ticăloși, dar nu cred că ne vom putea întoarce la perioada cînd Clujul îl alegea repetat pe Funar ca primar sau cînd Năstase și Vanghelie erau tartorii României. O ducem mai bine decît a dus-o oricare altă generație de români.

Sigur, România e departe de a fi raiul pe pămînt, dar în mod sigur nu este locul tuturor nenorocirilor, așa cum e prezentată din cînd în cînd de televiziunile noastre isterice. România sîntem noi, așa că depinde de cît de mult bine facem fiecare individual și nu de cît de mari sînt așteptările noastre de la ceilalți. Nu cred că România se va face mai bine cu gargară, prezență la defilări, pomeni sau pupături de moaște, ci mai degrabă cu decență, hărnicie și bunătate manifestată prin ajutorarea celor care au nevoie. Nu se va face bine fiindcă e centenar, ci pentru că marea noastră majoritate va decide că binele comun merită și un pic de sacrificiu.

La mulți ani!

Foto: Cosmin Bumbuț