După izbucnirea pandemiei, una dintre liniile narative cel mai des amintite e aceea care compară eficiența femeilor aflate în poziții de decizie cu cea a a omologilor lor bărbați. Posterul o are în prim-plan pe neozeelandeza Jacinda Ardern, dar aproape de ea sînt și Angela Merkel a Germaniei, Tsai Ing-wen din Taiwan sau Sanna Marin, prim-ministrul finlandez.

Deși atrăgătoare, ideea că femeile administrează mai bine treburile unei țări nu e neapărat susținută de știință. Asta și pentru că lumea înaltă a politicii e încă dominată copios de bărbați. Apoi, potrivit New York Times, la o analiză a eficienței guvernatorilor din Statele Unite nu a s-a putut dovedi că acolo unde afacerile locale sînt conduse de femei pandemia a fost gestionată mai bine. Dar, din nou, nu există nici un echilibru, iar statistica e mai degrabă neputincioasă în aceste cazuri. 

Și totuși, zilele astea, există cel puțin o poveste de leadership politic feminin care nu are nevoie de dovezi statistice pentru a primi admirație necondiționată. E mai degrabă un accident și un semn de disperare, dar, dincolo de toate astea, ea există și arată că, atunci cînd ești hotărît, lucrurile pot să ia turnuri neașteptate. Mă gîndesc aici la campania electorală pentru alegerile prezidențiale din Belarus. 

Din multe puncte de vedere, Belarus e o țară stranie. Un fel de tampon între Rusia și Occident, o călătorie neplăcută în timp pe care nimeni nu și-o dorește cu adevărat. Uniunea Sovietică în era TikTok nu poate fi decît neplăcută.

Serviciul secret de la Minsk și-a păstrat numele de KGB. Președintele Belarus e un fost șef de colhoz care a confiscat puterea în 1994 și nu i-a mai dat drumul de atunci. În 2005, fostul președinte american George Bush numea Belarusul ultima dictatură a Europei – o formulă care a fost adaptată și pentru șeful statului, Aleksandr Lukașenko, care a căpătat, evident, supranumele de ultim dictator. Sigur, între timp au mai apărut și alți candidați la olimpiada de autoritarism, dar președintele bielorus rămîne campionul absolut.

Pe 9 august vor avea loc alegerile prezidențiale. Ca de obicei, Lukașenko și KGB s-au pregătit temeinic de campania electorală. Au interzis candidaturi, au populat închisorile cu reprezentanți ai Opoziției și, previzibil,  au vorbit despre intervenții străine rău-intenționate (întotdeauna străinii cei răi). De data asta au și reținut cîteva zeci de mercenari ruși pe care îi acuză că se pregăteau, împreună cu adversarii lor politici, să destabilizeze țara și să schimbe regimul politic. În Belarus nici nu e greu să dai vina pe străini. Izolarea politică și istoria nefericită a țării ajută la crearea unui climat de suspiciune. Amintirile ocupației naziste sînt încă prezente, umbra Rusiei e mare, iar propaganda oficială e intensă. În fapt, amoral și non-ideologic, Lukașenko aplică aceeași tactică a tuturor micilor dictatori preocupați exclusiv de putere și dispuși să facă o echilibristică complicată între mai-marii lumii pentru a-și conserva puterea. O vedeți în Coreea de Nord permanent și, din cînd în cînd, la un nivel mai scăzut, în Moldova (Voronin, Plahotniuc).

Pe acest fond, e puțin probabil ca Aleksandr Lukașenko să fie trimis la pensie. Și totuși, colhoznicul are motive de enervare zilele astea. Pentru că, după ce i-a interzis principalului său contracandidat să se înscrie în cursă, s-a trezit cu un necaz mai mare – soția acestuia, Svetlana Tihanovskaia, și-a depus candidatura în ultimul moment, după ce soțul ei Serghei, un blogger apreciat în cercurile Opoziției, a fost arestat și acuzat că se pregătea să organizeze tulburări grave ale ordinii publice. În aceeași perioadă a dispărut în beciurile KGB și Viktor Babariko, un bancher devenit politician cu ambiții prezidențiale. Babariko e suspectat de spălare de bani și dare de mită. Prompt, partenera sa, Maria Kolesnikova, s-a alăturat eforturilor Svetlanei Tihanovskaia. Un alt candidat, fostul diplomat Valeri Țepkalo, a părăsit țara împreună cu copiii săi, în urma amenințărilor regimului. A lăsat-o în urmă pe soția sa, Veronika, pentru a alcătui, împreună cu celelalte două doamne, un formidabil și neașteptat trio care reușește să îi provoace lui Lukanșenko mai multă neliniște decît oricare dintre adversarii săi din ultimii 25 de ani. 

Opoziția bielorusă a fost întotdeauna puternică în capitală și aproape inexistentă în afara ei. Campania Svetlanei Tihanovskaia a reușit însă ceva nou – să energizeze mase mari de oameni din provincie. Nu e clar de ce. Poate fi vorba despre modul în care regimul a administrat criza provocată de coronavirus (Lukașenko a urmat manualul autoritaristului stupid și a negat gravitatea bolii), poate fi oboseala inerentă după zeci de ani de stagnare sau doar enervare în fața nedreptății flagrante căreia soțul Svetlanei i-a căzut victimă. În orice caz, această candidatură-accident este prima care pune serios sub semnul întrebării continuitatea regimului „ultimului dictator”. Nu e vorba despre rezultatul alegerilor (sînt puține dubii acolo), ci de capacitatea lui Lukașenko de a se menține la putere în viitorul previzibil. În interiorul societății bieloruse nevoia de schimbare pare să se fi trezit cu adevărat după un somn de zeci de ani.

De partea sa, Svetlana Tihanovskaia își explică intențiile: „Nu vreau puterea. Îmi vreau soțul și copiii înapoi. Vreau să mă întorc acasă și să mă ocup de ei. Cînd votați pentru mine, votați pentru schimbări care vor veni, pentru o nouă rundă de alegeri, cinstite de data asta”. Un mesaj modest. Iar cînd e rostit în fața a 10.000 de bieloruși dintr-un oraș de provincie, e și eficient.

Într-o țară în care sondajele de opinie independente sînt interzise, iar KGB-ul e viu, e puțin probabil ca alegerile să fie cîștigate de altcineva decît de președintele în funcție. Și există oricînd varianta furtului cinic, pe față. Totuși, nici KGB-ul sovietic, părintele celui bielorus de azi, nu a reușit să oprească schimbarea atunci cînd acesteia i-a venit timpul. Alarma ceasului care măsoară timpul pe care Lukașenko îl mai are de de petrecut la putere se apropie de momentul în care va fi declanșată. Ironic e că ea pare să fi fost setată de o doamnă a cărei candidatură a fost acceptată de autorități în bătaie de joc, într-o tentativă de a ridiculiza Opoziția.

Dintr-un punct de vedere, curajul Svetlanei Tihanovskaia și al partenerelor ei de luptă ar merita poate mai multă recunoaștere decît competențele administrative ale Jacindei Ardern. Una e să te lupți cu un dictator, fie el și ultimul, alta e să îți faci decent datoria. Tihanovskaia, soțul ei sau orice alt reprezentant al Opoziției din Belarus nu au avut niciodată șansa să își dovedească competențele.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.