Dacă în limbajul familiar-argotic beția este pileală, macheală sau matoleală, activități urmate de obicei de mahmureală, pare destul de firesc ca și revenirea la o stare normală să fie numită – în același registru – reveneală. Sufixul vechi și popular -eală – care formează nume de acțiune mai ales de la verbe cu infinitivul în -i – este extrem de folosit în registrele substandard ale limbii române (alcătuind serii ca mardeală, soileală, șmenuială etc.). Adesea derivatele în -eală se asociază cu sensuri familiar-argotice (abureală, lipeală), diferite de cele ale abstractelor verbale în -re din registrul standard (aburire, lipire). Reveneala este așadar o revenire specială, marcată argotic.

Cuvîntul a fost des folosit în ultima vreme – „reveneala din mahmureală” (youtube.com); „murătura de reveneală, servită a doua zi după beţia cu spirt medicinal” (igormocanu.wordpress.com) –, inclusiv în contexte figurate: „un film bine făcut ar putea marca reveneala din beţia în care ne complacem” (republica.ro). Adesea, în recomandările din mass-media, nu este vorba doar de trezirea din starea de beție, ci și de remedierea exceselor alimentare: „poftă bună și reveneală plăcută după atîta carne de miel, cozonaci, ouă și drob!” – Borș de reveneală (gazetabrasovului.ro); „Soluţii de «reveneală». Oltenii se refac după mesele de Crăciun cu zeamă de varză” (digi24.ro); „ciorba de reveneală” (estnews.ro); „rețetă de reveneală după sărbători” (reporterul.ro); „soleanca este o ciorbă specială de reveneală și reparatorie, o ciorbă de trezire precum ciorba de potroace” (moldovaculinaria.ro); „există o reţetă de «reveneală» după ce mîncăm şi bem prea mult?” (adevarul.ro) etc. Cuvîntul poate fi utilizat, în glumă, și în alte contexte, în locul sinonimului (neutru din punct de vedere stilistic) revenire: „Begu dă semne de «reveneală», cum zic sportivii” (stiripesurse.ro).

În spațiul Internetului se pot găsi diverse comentarii despre persoane și posturi de televiziune care ar fi contribuit la răspîndirea cuvîntului și a expresiilor în care acesta apare. Chiar dacă termenul reveneală poate fi relativ nou, conceptul este vechi: în schițele lui Caragiale (de pildă, în Repaosul dominical), verbul care descrie ieșirea din mahmureală este a se drege, iar remediile evocate sînt șvarțul (cafeaua neagră) și schembeaua (ciorba de burtă). Într-o piesă muzicală – „Reveneala“ – lansată de curînd și al cărei text a fost comentat cu umor de Radu Paraschivescu (digi.fm.ro), cuvîntul apare cuprins în expresia argotică a da cu reveneală. Construcția  exploatează efectul comic al concretizării ad-hoc a abstractelor, bazîndu-se și pe capacitatea unor derivate cu sufixul -eală de a denumi produse, materii (cerneală, sineală); astfel, trezirea din beție apare ca datorîndu-se unei alifii miraculoase.

Cuvîntul nu este înregistrat ca atare în dicționare, unde se află însă omonimul său reveneală (sau răveneală), atestat încă din secolul al XVI-lea și avînd sensurile de bază „umiditate” și „răcoare”. Este vorba de un derivat de la omonimul verbului a reveni, provenit din adjectivul reavăn „umed” (de origine slavă). Termenii reavăn, a se reveni și reveneală sînt prezenți pînă astăzi atît în limbajul popular, cît și în terminologiile agricole de specialitate. Se vorbește de reveneala solului, a aerului, a ierbii etc.: „solul îl menținem în permanentă stare de reveneală prin udări dese” (Producția vegetală: horticultura, 1979). Din sensul „răcoare” s-a dezvoltat și folosirea figurată a lui reveneală, în limbajul argotic, unde a fost semnalat ca una dintre multe desemnări ironice ale închisorii (a sta la răcoare sau la reveneală).

Există o zonă de intersecție între sensurile celor două reveneli: senzația de răcoare și de prospețime e legată de ceea ce este reavăn, dar se asociază și cu trezirea, revenirea la normalitate. Din posibilitatea ambelor sensuri derivă ambiguitatea în unele contexte (în care este totuși vorba de vechea reveneală – adică de răcorire și prospețime): de la un citat din 1884, reprodus de Dicționarul limbii române, Litera R – „vremea era după miez de noapte și noi – după o scurtă reveneală – ne așezarăm p-o dungă, iar somnul părea a ne cuprinde” – pînă la o replică din filmul Nea Mărin miliardar, din 1979: „Așa, stai aci, la reveneală” (replici.net). Aceeași apropiere semantică poate fi găsită și în cazul verbelor omonime, pe care le diferențiază totuși morfologia (revine față de revenește): „Stam la umbră să mă revenesc puțin” (Materiale dialectale, în Dicționarul limbii române). Într-un alt context, satiric și didactic, chiar băutura este descrisă ca „leacul ce-ți mai revenește sufletul” (Patima beției, în Răvașul, 5 noiembrie 1904).

Reveneală este așadar un derivat normal, bine încadrat în sistemul morfologic și stilistic al limbii, pe care asemănarea cu omonimul  mai vechi îl face și mai ușor de acceptat și pe care îl vor include probabil cîndva – cu eticheta „familiar” – dicționarele curente.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).