Am început să scriu acest articol la scurtă vreme după o remarcabilă aniversare. Pe 3 octombrie 1989 a fost implementată efectiv o decizie uluitoare, luată cu numai o lună în urmă. Pe 23 august, Volkskammer – legislativul est-german – a votat aderarea unilaterală a landurilor est-germane la Constituţia Germaniei de Vest. Articolul 23 al legii fundamentale vest-germane permitea asta, dar nici guvernul Germaniei de Vest şi nici Parlamentul ei nu au fost consultate! 

După aceea, termenii reunificării au fost definiţi într-un tratat semnat la Berlin pe 31 august 1990 şi ratificat de ambele parlamente, est- şi vest-german, pe 20 septembrie. Tratatul de pace dintre cele două state germane şi cei patru aliaţi învingători a fost semnat la Moscova în aceeaşi zi, iar reunificarea a fost proclamată oficial pe 3 octombrie. Aceste evenimente, înfăptuite de trei actori, au scuturat lumea din temelii – şi au schimbat-o pentru totdeauna. Primul actor a fost Mihail Gorbaciov, care a aprobat deschiderea graniţei dintre Austria şi Ungaria – fapt care a declanşat lanţul de evenimente care au condus la unificare. Şi tot Gorbaciov a anunţat că forţele armate sovietice nu vor interveni în sprijinul regimurilor comuniste şubrezite, împotriva voinţei popoarelor lor – o declaraţie care viza direct Germania de Est. 

Al doilea personaj-cheie a fost cancelarul vest-german Helmut Kohl, care a dat năvală prin breşa creată, ignorînd precauţiile aliaţilor, în vreme ce al treilea actor, poporul est-german, a năvălit în stradă, fără să ţină seama de riscuri, şi a demonstrat, forţînd reunificarea. 

Aceste evenimente au avut un impact profund asupra relaţiilor dintre Germania şi aliaţii săi. SUA, Marea Britanie şi Franţa păreau să creadă că totul s-a petrecut prea repede, că securitatea internaţională ar fi fost periclitată dacă noua Germanie nu şi-ar fi confirmat statutul de membru NATO (ceea ce Germania a şi făcut, în cele din urmă). Pentru cîteva luni, au existat însă temeri că Rusia ar putea solicita retragerea Germaniei din A-lianţă, ca o condiţie pentru acordul de reunificare. În vreme ce SUA îşi masca îndoielile, Marea Britanie şi Franţa erau mai tensionate. Prim-ministrul britanic Margaret Thatcher s-a rezumat la declaraţii publice îngrijorate; dar preşedintele francez François Mitterrand a considerat necesar să improvizeze o vizită în Berlinul de Est, contrar opiniei ministrului său de Externe, şi în pofida entuziasmului de proporţii al poporului francez faţă de reunificarea Germaniei. Mitterrand a sperat să încetinească procesul şi să lege negocierile de nişte garanţii internaţionale. Încercarea sa a fost un fiasco de care Berlinul îşi mai aminteşte şi astăzi. 

Motivul „misiunii“ lui Mitterrand era să stabilească ce fel de precauţii ar putea fi sau ar trebui să fie luate împotriva potenţialelor derapaje ale acestui popor puternic, dar imprevizibil. Răspunsul era, în fond, consemnat în Tratatul de la Maastricht, care a extins competenţele Uniunii Europene în materie de politică externă şi de probleme juridice, conferindu-le, în parte, un statut suprastatal. 

Cu toate acestea, Marea Britanie şi Danemarca au insistat ca aceste noi competenţe să fie exercitate numai la nivel de guverne, între state, şi, ca atare, numai prin consens – iar nu de către Comisia Europeană. Franţa s-a abţinut, astfel încît Marea Britanie şi Danemarca au cîştigat din oficiu. În materie de politică externă, Europa va acţiona ca uniune numai în caz de unanimitate. Europa politică s-a născut moartă în chiar momentul de maxim potenţial. 

Aceasta a fost o dezamăgire majoră pentru Germania, mai ales pentru că nu se mai putea bizui pe Franţa, principalul său aliat european. Iar în Germania, eşecul de a întemeia o Europă federală integrată politic a deconcertat forţele politice pro-integrare şi a subminat autoritatea morală a generaţiei belice. Noua Germanie şi generaţia ei postbelică şi-au dorit atunci să recupereze o identitate germană reunificată, chiar dacă solitară, care să aibă influenţă în Europa şi în întreaga lume. Ca atare, Germania reunită a revenit, în mod firesc, la vechea ei sferă de influenţă – Europa de Est. 

Dar o astfel de evoluţie nu era pe placul liderilor germani. În septembrie 1994, doi parlamentari ai majoritarei CDU (Uniunea Creştin-Democrată) au publicat o declaraţie politică despre noua Europă, în care puneau sub semnul întrebării viitorul ei şi, în special, perspectiva federalismului. Publicarea ei a fost întîmpinată de o linişte apăsătoare, care a lăsat establishment-ul pro-european al Germaniei însingurat şi demoralizat. 

Timpul a trecut, generaţiile s-au schimbat. În Germania de astăzi, datorită faptului că nici o persoană cu putere de decizie din lumea afacerilor, a finanţelor sau din guvern nu are experienţa războiului, proiectul european nu mai este văzut ca o premisă a viitorului colectiv al Europei. Pentru aceşti noi lideri, Europa este doar un sistem comercial. 

Impactul perspectivei europene pierdute a devenit evident în toamna lui 2008, cînd, în urma crizei ipotecare şi a falimentului companiei Lehman Brothers, primul impuls al cancelarului Angela Merkel a fost unul naţionalist şi întru totul antieuropean. Nu vor exista un plan european comun pentru redresarea din criză şi nici solicitări de fonduri publice. Germania îşi va proteja deponenţii bancari singură, prin mijloace private. Abia gravitatea extremă a situaţiei a readus Germania pe tărîm european, cu prilejul întîlnirii G-20 care a urmat. 

La douăzeci de ani după reunificare, Germania a devenit una dintre marile democraţii ale lumii. Mulţi îşi doresc ca ea să fie mai europeană şi în ceea ce priveşte perspectivele şi comportamentul. Dar nu Germania e principalul responsabil pentru năruirea visului unei Europe politice.   

Michel Rocard, fost lider al Partidului Socialist francez, a fost prim-ministru al Franţei în vremea reunificării Germaniei.

Copyright: Project Syndicate, 2010 
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU