La scurt timp după incendiul care a distrus acoperișul și turnul-fleșă al catedralei Notre-Dame, președintele Emmanuel Macron s-a adresat națiunii promițînd reconstrucția în termen de cinci ani. Declarația președintelui a stîrnit confuzie, dacă nu de-a dreptul perplexitate. Căci termenul folosit îndeobște atunci cînd vorbim despre obiecte de patrimoniu (mondial) e „restaurare“. Reconstrucție te duce cu gîndul la refacere, deci la o întreprindere radicală de înlocuire. Exprimarea ambiguă a președintelui e motivată de situația complicată în care se află monumentul. Aflat în plin proces de restaurare, acoperișul catedralei a luat foc și a ars în totalitate. După dezastru, lucrurile sînt și mai complicate, inclusiv la nivel semantic. În materie de restaurare, Charta de la Veneția impune readucerea monumentului la starea cunoscută înaintea dezastrului. Pentru a restaura catedrala, e nevoie de reconstruirea acoperișului și a fleșei.

A restaura înseamnă a readuce la stadiul inițial. Or, cel puțin în ceea ce privește acoperișul, așa ceva e imposibil: nu poți reface ceva ce a mistuit focul în totalitate. Acoperișul poate fi doar înlocuit, construit de la zero. E puțin probabil că se va putea face asta à l’identique. Mai mult ca sigur, arhitectura, decorațiile, tehnicile de construire au fost studiate în detaliu și zeci de specialiști știu acum ce bîrne, ce cuie, ce pietre susțin întregul eșafodaj. Dar e foarte puțin probabil să mai existe constructori și artizani capabili să refacă întocmai, după planurile inițiale, acea șarpantă. Sînt unii care se îndoiesc chiar că Franța dispune de materia primă necesară lucrărilor de dulgherie. Și chiar și dacă s-ar putea, ar fi o copie, deci un fals.

Oricum, vor fi multe de restaurat după acest incendiu: interiorul catedralei, devastat de foc și de fum, va trebui refăcut cu grijă astfel încît să se readucă tot ce se mai poate, dacă se poate, la stadiul inițial. Cît privește varianta reconstrucției, nu a fost luată nici o decizie. Se vehiculează ideea unui concurs internațional de arhitectură. Dar propunerea nu a fost lansată oficial și termenii nu au fost definiți. Aproape peste noapte au început să apară tot felul de soluții. Văd că circulă, în diverse medii, o posibilă variantă cu un acoperiș de sticlă și o fleșă spirală. Mulți conservatori strîmbă, pe bună dreptate, din nas: e o intervenție agresivă, o estetică absurdă etc. Poate că aceste temeri sînt întemeiate. Există, oricum, destule clădiri emblematice cu acoperiș de sticlă la Paris, de la piramda de la Luvru la Grand Palais. O firmă de arhitectură din Țările de Jos propune construirea acoperișului și a decorațiilor prin imprimare 3D pornind de la resturile carbonizate rămase după incendiu. Avantajul ar fi că lucrările ar dura infinit mai puțin decît reconstrucția șarpantei din lemn după planurile inițiale și cu tehnicile vechi. Și revanșa simbolică: un acoperiș născut literalmente din propria-i cenușă, grație noilor tehnologii. Poate că și asta e o fantasmagorie. Dar, în orice caz, perspectiva contemporană și inovația nu ar trebui expediate ca factori de alterare a vechii ordini. Aplicate cu măsură și cu respect pentru istorie, noile tehnologii și soluțiile de arhitectură contemporane vor asigura un viitor acestui monument. Să nu uităm că Notre-Dame a fost construită treptat, pe parcursul mai multor secole. Și în toată această perioadă, constructorii au recurs de fiecare dată la cea mai nouă tehnologie de care dispuneau la vremea respectivă. A devenit una dintre cele mai frumoase și celebre catedrale din lume, printre altele, și pentru că cei care au construit-o au fost novatori, nu conservatori. Ar fi păcat ca, pentru a păstra intact spiritul unei construcții cu acoperișul distrus, arhitecții de azi să se întoarcă la tehnicile de acum opt sute ani în loc să privească spre viitor, așa cum au făcut constructorii de atunci.

Catedrala Notre-Dame – au spus-o mulți dintre cei care susțin acum financiar lucrările – nu aparține (doar) Parisului, doar Franței sau doar Europei. Nu e nici măcar doar a Bisericii Catolice. E un obiect(iv) de patrimoniu mondial – ea aparține, deci, omenirii. De altfel, emoția globală care a și făcut posibilă co-finanțarea reparațiilor, printr-un efort colectiv bazat pe o solidaritate rară, e un indiciu în acest sens. Milioane de contribuitori simt că măcar o mică părticică din catedrală le aparține. Ar fi, deci, o greșeală ca lucrările să fie administrate exclusiv de primăria Parisului sau de statul francez. Efortul financiar concertat merită și o susținere creativă internațională.

Foto: wikimedia commons