În urmă cu 30 de ani, mai precis în vara anului 1989, un universitar american, Francis Fukuyama, publica în revista The National Interest un articol anunţînd ceva uluitor prin formulare şi îmbucurător prin conţinut: sfîrşitul istoriei.

Francis Fukuyama spunea cam aşa: democraţia a ieşit biruitoare pe Pămînt în faţa comunismului şi în faţa tuturor celorlalte totalitarisme, nimic nu-i mai stă deci în cale, omenirea şi-a încheiat traversările tumultuoase şi violente pentru a pune acum piciorul pe un teren politico-social solid, prosper şi durabil. Istoria (cel puţin cea a suferinţelor şi a căutărilor) era încheiată!

Ce bine ar fi fost dacă scenariul lui Francis Fukuyama s-ar fi concretizat! Cu ce limbaj comun s-ar fi dotat umanitatea dacă democraţia liberală de tip occidental s-ar fi universalizat şi ar fi funcţionat peste tot în sensul promisiunilor sale doctrinale: libertate şi bunăstare pentru toţi! Ce victorie pentru specia umană am fi putut sărbători astăzi dacă toate creierele de pe planetă ar fi adoptat soft-ul valorilor democratice, cu corolarul lor de imperative morale, de justiţie, de egalitate, de transparenţă…

Dar nu a fost să fie… Sfîrşitul istoriei se amînă. După 1991, Rusia a cochetat timp de cîţiva ani cu democraţia, dar pînă la urmă a spus niet. China dezvoltă un sistem hibrid în care acumularea de bunăstare şi de bogăţie se face în stil capitalist, dar sub un control de tip totalitar. Turcia promitea un model de compatibilitate între islam şi democraţie, dar a virat spre nostalgia otomană. „Primăverile arabe“ au eşuat în încercarea de a adopta modelul de libertate occidental (cu excepţia Tunisiei). Recent, Brazilia şi-a ales un preşedinte avînd clare nostalgii autoritariste. Iar democraţia americană, intoxicată de mai multă vreme de puterea banului, traversează un moment straniu, de repliere asupra unor interese înguste ale unei clase de alegători, cu riscul de a destabiliza întregul edificiu internaţional creat după al Doilea Război Mondial.

Nici în Europa de Răsărit, democraţia nu este total triumfătoare, fiind subminată fie de corupţie, fie de angoase naţionaliste, fie de amîndouă. Recent, în presa franceză şi germană au apărut articole critice faţă de România, i se reproşează Bruxelles-ului că a încredinţat preşedinţia Uniunii Europene în prima jumătate a acestui an unei ţări imature din punct de vedere democratic. De mai multă vreme, de altfel, Ungaria, Polonia şi România se află în vizorul Uniunii Europene, care constată că în aceste ţări, prin fragilizarea statului de drept, democraţia devine un fenomen mimetic.

Pentru a rezuma, putem spune că democraţia nu o duce prea bine pe planetă: pe de o parte, ea este în regres geografic, iar pe de altă parte, şi-a pierdut puterea de fascinaţie. Iar în materie de -boli interne prezintă un tablou patologic îngrijorător.

În 2017 a apărut la editura franceză Desclée De Brouwer un studiu semnat de Frédéric Worms pe tema democraţiei, redactat aproape în stil medical, ceea ce reiese şi din titlu: Les Maladies chroniques de la démocratie (Maladiile cronice ale democraţiei). În concepţia lui Frédéric Worms, democraţia nu este doar un sistem politic, ci un organism social global structurat în jurul unor paradigme multiple: politice, economice, morale, ecologice, umaniste, voluntariste. Acelaşi autor ne mai avertizează că democraţia este tot ce a construit omul mai luminos, dar şi mai fragil în materie de societate, de unde şi numeroasele „patologii“ ale democraţiei. Frédéric Worms se ocupă în special de trei astfel de boli cronice: cinismul, ultraliberalismul şi rasismul. Boli considerate în plin proces eruptiv, amplificat de Internet şi de globalizare.

Sînt tot mai numeroşi, mai ales de la criza din 2008 încoace, analiştii care spun că democraţia riscă să iasă din istorie dacă nu va fi reinventată de cei interesaţi în prezervarea libertăţii şi a demnităţii umane. Reinventaţi democraţia pentru că altfel o veţi pierde, şi încă în ritm alert, spun, pe scurt, aceşti lansatori de alertă.

Atît Frédéric Worms, cît şi alţi terapeuţi ai democraţiei reamintesc în acelaşi timp ceva ce sîntem tentaţi să uităm: şi anume că democraţia înseamnă o luptă continuă, o obligaţie de vigilenţă 24 de ore din 24.

Europa de Răsărit, în anii comunismului, privea cu jind spre democraţiile occidentale, iar est-europenii îşi spuneau deseori: uite ce înseamnă un sistem bun indiferent cine vine la putere, el funcţionează. În prezent, europenii vestici par obosiţi, iar cei estici par dezamăgiţi în raport cu democraţia, sau mai precis în raport cu exigenţa acesteia de a fi fără încetare relansată, regîndită, ameliorată, readaptată, repusă pe şine, reajustată… Într-un fel este şi de înţeles că omul oboseşte cînd i se cere să fie activ şi inteligent tot timpul.

Probabil că în următorii 30 de ani, ca să revin la previziunile lui Fukuyama, nu sfîrşitul istoriei ne ameninţă, ci sfîrşitul încrederii în democraţie.

Mişcarea „vestelor galbene“ din Franţa este simptomatică pentru un anume sentiment de nerăbdare apărut în arealul democraţiei, chiar şi acolo unde ea este stabilă şi solidă. Electoratul (prefer acest concept în locul celui de popor) îşi alege reprezentanţii, dar foarte repede începe să-i conteste. Prin incapacitatea lor de a-şi concretiza promisiunile, cei aleşi îşi pierd, de fapt, legitimitatea în foarte scurt timp. Societatea de consum, întreţinînd iluzia că putem avea totul aici şi acum, a devenit poate groparul democraţiei. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.