Săptămîna trecută am reprodus aici o poză cu un vas antic reprezentînd un profil de bărbat din Africa și unul de femeie din Grecia – vas neobișnuit, dar nu unic. La sfîrșitul epocii arhaice, Atica produce deja vase în formă de capete umane, un salt cuantic față de micile vase de parfum în formă de arici și alte viețuitoare, și doar foarte rar în formă de cap de femeie, produse pînă atunci în Corint și Rodos. Majoritatea acestor vase-cap atice sînt ulcioare, aproape 300. E folositor să facem un tabel cu ce reprezintă ele: practic, numai capete de femeie, alături de cîțiva Herakles, cîțiva Dionysos și trei capete de bărbat negru. Așa vom vedea mai ales ce nu reprezintă: nici un bărbat grec. Chiar mai importantă e categoria vaselor de băut cu această ambiție sculpturală, majoritatea de tipul kantharos. Dacă voiai să bei, în vechea Eladă, un vin dintr-o cupă mai sofisticată, asta alegeai. (E prima oară în viață, cred, cînd folosesc fandositul „Eladă”). Se păstrează aproape 100 asemenea cupe, între care găsim deodată foarte multe de tip ianiform – cele cu două capete adosate, nu doar cu unul. Ca și în cazul ulcioarelor, imaginea bărbatului alb este exclusă. Iată combinațiile cunoscute (folosesc în continuare catalogul lui Beazley, vechi, dar la care totuși nu s-a adăugat mare lucru): femeie/satir – 23 de vase, femeie/femeie – 21, femeie/Herakles – 13, femeie/african – 11 și, foarte rar, Herakles cu satir (două vase) sau cu negru (alte două), Dionysos cu satir (unul) sau cu o femeie (încă unul). Atunci cînd aceste vase au și decorație pictată suplimentară, ea ține de symposion, acel banchet conceput ca o adevărată instituție socială a cetății grecești. Aceeași decorație o au și alte vase sculpturale folosite la banchet, cele curbate ca un corn, de tip rhyton, care reprezintă capete de animale din bestiarul dionisiac (măgăruși, berbeci).

Toate astea nu surprind. Dionysos are, cu imunitate și în perpetuitate, controlul asupra vinului, iar Herakles e cunoscut și pentru eroismul lui bahic. În artă, amîndoi țin adesea în mînă, periculos înclinat, tocmai un kantharos. Femeile toarnă vinul la symposion, deci și capetele lor modelate au o îndreptățire, dincolo de cea funcțională. Dar de ce bărbații sînt negri, iar cei albi lipsesc? Fr. Lissarrague, azi unul dintre cei mai buni cunoscători ai vaselor grecești, sugerează că aici trebuie adusă în discuție celebra vorbă atribuită lui Socrate (dar și lui Thales), recunoscător zeilor că se născuse om, nu animal, bărbat, nu femeie, grec, nu barbar. Asta ar însemna că, la banchet, vrednicul băutor grec trebuie să se confrunte, ceramic, cu tot ceea ce nu este și nici nu ar vrea să fie. Pe de-o parte, ți se atrage atenția, complice, asupra baftei de a te fi născut de partea privilegiată. Pe de alta, ești supus unui exercițiu vicarial al alterității și anxietăților ei. Între toți bărbații, africanul e cel mai potrivit pentru butaforia banchetului atenian pentru că, văzut de greci, el e simultan barbar și, adesea, sclav, dar are și o fizionomie frapantă, în vreme ce alți barbari sînt de obicei identificați ca atare prin hainele sau armele lor, și mai puțin prin chipul lor. Bărbați greci apar, bineînțeles, mereu în decorația pictată a veselei, nu însă și în vasele modelate tridimensional, care rămîn vizitatori din exterior.

Ca să n-o dau cotită: nu există nici o îndoială că grecii de la banchet aveau un sentiment de superioritate față de africani, femei și animale. Nu trebuie să vedem asta ca pe o opțiune individuală resentimentară – în oarecare măsură, era doar din cauză că trăiau în această atmosferă a mîndriei, iar civilizația greacă nu atinsese rafinamentul de a-și pune cenușă în cap pentru realizările ei. Oricum, acest sentiment de superioritate nu presupunea cîtuși de puțin dorința de a-l anihila pe celălalt, nici măcar retoric, darmite fizic. E mai degrabă vorba acolo de laurii autoiluzionării pe care se culcă, confortabil, cetățeanul din toate timpurile, atunci cînd ține morțiș să constate că lumea lui e, pînă la urmă, tare bine alcătuită – și, în speță, mult mai bine, incomparabil mai bine ca a „vecinului”, a cărui limbă e lipsită de dulceață și a cărui mîncare e nesărată. Comparația aceasta cu celălalt se poate face cu arțag visceral sau, cum impresia mea e că o făceau grecii, sub zodia bucuriei. Artistul, în orice caz, nu dădea doi bani pe relații de superioritate ontologică. El doar construia două portrete contrastante, așa încît fiecare dintre ele să facă celălalt chip mai frumos. Ceilalți nu sînt aduși în scenă pentru a fi umiliți – din contra, sînt adesea în hainele lor cele mai bune.

Cine ține să vorbească despre rasismul atenienilor trebuie să constate de asemenea că alți africani – egiptenii – sînt mai critici la adresa nubienilor decît sînt grecii. Dacă chiar e nevoie de ceva suculent pentru tabloide, atunci mai degrabă ar trebui studiate prejudecățile grecești față de persoanele cu dizabilități. Aici majoritatea grecilor erau, într-adevăr, fără milă, deși sigur că și această discuție are nevoie să fie contextualizată. Cu rasismul, însă, chiar nu e nici o pîine de mîncat. Da, statuaria mai mare nu reprezintă africani decît în epoca elenistică, iar în operele literare grecești nu cred că africanii au vreun rol major înainte de cutare roman al lui Heliodor, în antichitatea tîrzie. În ansamblu, însă, chiar cînd cei cu altă culoare a pielii sînt exotizați negativ, lucrul se întîmplă ocazional și benign. O explicație rasistă pentru vasele cu busturi de africani nu stă în picioare. Nici pentru cîntărețul african din foto, unul dintre bronzurile sculptorilor de după Alexandru cel Mare. Manierisme – de acord. Și frumusețea sau grația pot fi comoditizate, reificate, și uneori și stereotipurile pozitive sînt toxice, în măsura în care, din cauza lor, ajungi să nu mai vezi ființa vie din fața ta. Dar vasele pentru symposion par să dovedească o convingere incompatibilă cu rasismul – că frumusețea se poate afla de ambele părți ale hotarului identitar.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Sursa foto: https://publicism.info/culture/greek/8.html