Tocmai se termină anotimpul în care se ascut simțurile, așa cum observa odată Dan C. Mihăilescu, în care te poți lăsa în voia lor și poți percepe mai direct minunile naturii și absorbi energiile ei. Tehnologia, confortul, bombardamentul informațional și freamătul lumii moderne, în general (nu că modernitatea ar fi de lepădat), te pot îndepărta de esențele naturii, mai ales în sezoanele friguroase, în care nu-ți mai vine să pășești desculț pe iarbă, pe piatră sau pe nisip, să te lași invadat de aromele grădinilor, să contempli intensitatea verdelui pădurii, să te scufunzi în ape sau să urmărești mersul norilor albi și pufoși pe cerul albastru.

Vara și mai ales în vacanță, poți ignora mai ușor zumzetul necontenit al prevestitorilor de rele, al trompetiștilor apocalipsei, al celor care strică Zen-ul semenilor, preocupați de a învinovăți și trage la răspundere întreaga umanitate ba de una, ba de alta. Apropo, în Grecia au fost găsiți 14 suspecți, acuzați de a fi pornit intenționat incendiile de vegetație. Cu alte cuvinte, dincolo de culpabilitatea generală care se dorește a ne fi inoculată tuturor (mai nou, aud că Greta Thunberg consideră că și moda e vinovată de poluare și de încălzirea globală), pot exista și vinovați autentici și probleme care se cer rezolvate operativ, concret, fără declanșarea unor uriașe mecanisme ideologice globalizatoare și provocarea de isterii mondiale.    

Dincolo de paranteza asta, cum ziceam, nu vreau să amintesc de necazurile omenirii, ci dimpotrivă, de bucuriile concrete ale verii și ale fiecărui om, și mai ales de cîteva foarte tihnite dintre ele, care au cam dispărut.

Pe scurt, ce-ați zice de o farfurioară cu dulceață de cireșe amare, alături de un pahar aburit cu apă rece? Acea dulceață mult muncită de bunici sau mătuși ajunse la vîrsta răbdării de a scoate rînd pe rînd sîmburii prețioaselor fructe. Mai era și șerbetul cu apă rece. Lingurița aceea cu dulcea ei încărcătură de o consistență lutoasă, care se scufunda în paharul cu apă și apoi se savura pe îndelete. Prepararea șerbetului de zahăr ars cerea și ea o adevărată știință a momentului cînd cratița trebuia luată de pe foc. Era testul picăturii. Dacă-l depășeai, compoziția se întărea peste măsură și-ți ieșea ceea ce se chema coardă. Exista însă, tot pe atunci, și varianta mai nesofisticată a rahatului cu apă rece. Mai fără efort, fiindcă rahatul se cumpăra de la magazin.

Și bineînțeles, dacă se întîmpla ca apa cea rece să fie de la fîntîna din curte, degustarea atingea nivelul unui adevărat ritual. Căldura verii era astfel îndulcită și valorificată prin contrast. Acum cîteva decenii, apa din fîntînă avea semnificații de-a dreptul mitice. Nu rareori, călătorind vara prin țară și intrînd în vorbă cu săteni sau gospodari de pe la periferiile unor orașe, am fost servit cu apă scoasă din fîntînile lor, o apă pe care o lăudau ca și cum ar fi fost vie. Lauda aceea excesivă te făcea să ignori orice eventual gust sălciu. În vremea din urmă, această mîndrie a multor gospodari s-a dovedit a fi, după standarde civilizate, pur și simplu nepotabilă. Ce mai contează, pe atunci părea bună oricît de rea ar fi fost în realitate.

Îmi amintesc de o seară caldă în care, după ce am străbătut pe înserat, împreună cu mama, pădurea dintre Dragomirna și Pătrăuți, și ne-am speriat de țîșnirea unei căprioare, am nimerit la o gazdă care ne-a tratat cu dulceață, o cucoană care ne-a povestit o mulțime de lucruri despre Maria Tănase, pe care spunea că o cunoscuse foarte bine.

Tot vara, bunica obișnuia să-mi facă ceea ce ea numea zacuscă de vară, adică niște ouă jumări, gătite în tigaie împreună cu felii de roșii din acelea pline de gust, cum se găseau pe atunci în luna august. Nu mai vorbesc de tartele umplute cu cremă de vanilie și mure culese de pe dealurile din împrejurimi. Țin și acum minte rețeta de la cocă: 300/200/100. Adică trei sute de grame de făină, două sute de grame de unt și o sută de grame de zahăr. (N-o mai uit, pentru că odată, copil fiind, am vrut să le fac alor mei o surpriză, pregătindu-le niște tarte, dar am încurcat ordinea componentelor. Am pus 300 de grame de zahăr și 100 de grame de făină. Vă dați seama ce a ieșit.)

Mi-aduc aminte și de incredibilele bomboane preparate în casă de doamna Fiacescu. Era un deliciu pentru care, în copilărie, eram în stare să-l suport și pe bătrînul și fiorosul (pentru mine) domn Fiacescu. De neuitat erau și înghețata de lămîie sau de piersici, făcută de bunica, ori hecium-pecium-ul celeilalte bunici, pe care mi-l aducea de la Sibiu, incomparabil cu ceea ce se găsește astăzi prin supermarket-uri sub numele de „pastă de măceșe”.

Mai erau și siropurile de toate felurile care se cumpărau de la chioșc, cu 50 de bani paharul și se diluau cu sifon, sau halvița și acadelele vîndute la colțul străzii. Nu vreau să spun că înainte ar fi fost o nesfîrșită abundență și o dulce armonie universală. Era, poate, o mai mare intensitate a unor asemenea clipe de deliciu. Pepenii se coceau mai tîrziu și vara părea mai lungă, aproape nesfîrșită.